În trecut, şcoala, prin viaţa ei tipică, prin activitatea zilnică, prin mecanismul ei pedagogic, era un cadru social ferit de surprize şi de fapte dramatice. Lucrurile se întâmplau aici pe mici dimensiuni, simplificate şi reduse la gesturi semnificative. Gesturi ce se încadrau definitiv în sufletul copiilor. În cancelarie sau în curtea şcolii nu era loc de drame sau de comedii de mari proporţii. Astăzi, însă, în curtea şcolii, în cancelarii, pe holuri, în sălile de clase se pot întâmpla mari tragedii. De exemplu, la o şcoală din Slobozia un copil în vârstă de 14 ani a fost implicat într-un incident. Băiatul a suferit mai multe lovituri la cap care i-au provocat o comă profundă. El se afla în curtea şcolii când a avut loc o altercaţie cu mai mulţi elevi de clasa a treia. Deci, nişte copii de opt sau nouă ani au fost în stare să-şi bage colegul în spital!
Ce putem să mai spunem? Nevinovăţia primară nu-i mai stăpâneşte pe aceşti copii, aşa cum ne-a stăpânit pe noi, părinţii lor, cândva. Simplitatea nu mai e o calitate. Şi astfel, lumea mitică a lui Făt-Frumos, starea primordială a ei, a fost abandonată brusc sau treptat, prin apariţia altor demiurgi ai copilăriei. Demiurgi ai unei lumi fără suflet. Basmele lui Ispirescu nu mai fac două parale pentru copii. Poezia cu câinele Azor şi cu soldatul rănit în bătălie a lui Alexandrescu îi lasă indiferenţi. Or, copiii din trecut, care se jucau cu tot felul de păpuşi făcute din cârpe şi de-a hoţii şi vardiştii, erau ceva mai nevinovaţi decât cei de astăzi. Rezultatul este acela că, în absenţa unei adaptări prin intermediul sistemului de valori, copiii au stări succesive de iritare, agresivitate şi nevroză. Nu-i de mirare că trăim într-o vreme când violenţa, cruzimea, teroarea, pornografia şi revolta limbajului schimbă faţa lumii.
Acum sunt necesare mai multe întrebări: de ce se întâmplă toate acestea? Nu cumva din cauza nepăsării noastre? De pildă, în timp ce elevul lovit în curtea şcolii de la Slobozia se afla în comă profundă la un spital bucureştean, conducerea respectivei unităţi de învăţământ nu prea era interesată de soarta copilului. La fel, la un liceu din Câmpulung Muscel avem de-a face cu un fapt inedit, ce dezvoltă păreri dintre cele mai controversate. La acest liceu munca fizică este înţeleasă ca pedeapsă. În regulamentul şcolar intern se precizează: „În cazul în care elevul refuză achitarea amenzii, sancţiunea cu amendă se transformă în eliminare pe trei zile. În zilele de eliminare elevul va efectua, sub supraveghere, activităţi în folosul şcolii” (Regulament intern nr. 106/13.10.2014). Or, dacă în puşcărie munca este valorizată în mod pozitiv, în sensul că deţinutul care munceşte se va bucura de o reducere din pedeapsă, în şcoală munca este văzută ca pedeapsă. Astfel, elevii sunt educaţi să nu creadă în muncă. Îmi amintesc de un slogan de altădată: „Nici muncă fără pâine, nici pâine fără muncă”. Era un slogan creator, deschizător de drumuri. Dar astăzi îl socotim steril, un biet slogan sectar. Un slogan fără nuanţe de gândire şi de expresie. Nu mai exista nimic dincolo de el, ce exprima un adevăr atemporal, fix, simplu, precis şi comunicabil ca o socoteală de algebră.
Prin urmare, elevii noştri sunt învăţaţi de şcoală să se ferească de munca fizică. Elanurile juvenile sunt îndreptate către alte scopuri. Munca nu mai face parte din cultura şcolară.
Din această cultură fac astăzi parte amenzile. Elevii care greşesc sunt amendaţi cu 5 lei, 10 lei sau 20 lei. Deci, în acelaşi regulament se precizează: „Sancţiunile aplicate sunt cele prevăzute în Regulamentul de organizare şi funcţionare a unităţilor de învăţământ preuniversitar, la care se pot adăuga amenzi…” Iată dar cum responsabilii de la liceul câmpulungean pot adăuga la regulamentul preuniversitar astfel de reglementări care sunt cu totul needucative, obişnuindu-i pe elevi cu ideea că munca este o pedeapsă şi că greşeala este răscumpărată cu bani. Mă gândesc că elevii ai căror părinţi au bani nu se sinchisesc dacă plătesc 20 lei pentru o faptă care nu le face cinste. Iar dacă majoritatea acestor elevi provin din familii sărace, presupun că lor li s-ar aplica o amendă mai mică, de 5 lei. Deci vorbim despre un liceu de 5 lei, aşa cum altădată am scris despre o şcoală generală de 10 lei.
Acum este nevoie de o altă întrebare: în şcolile noastre nu se mai sancţionează elevii cu note proaste la purtare, ci se recurge la bani? E o întrebare la care nu voi răspunde eu. Drept urmare, din ziua în care elevul s-a lăsat călăuzit de altceva decât de educaţie, din ziua în care se poate trăi şi fără ea, educaţia a fost alungată din şcolile noastre. Dar mai grav este faptul că la această situaţie participă şi unele cadre didactice. Iată de ce am ajuns ca elevii să se omoare între ei. Drept care, despre violenţa acestora se pot scrie volume întregi. În şcoala actuală nu se cunoaşte atitudine mai primară, mai obtuză, mai lipsită de sens decât violenţa copiilor. Cu agresivitatea dezlănţuită, cu obsesia cuvintelor tari, cu amenzi de 5 sau 10 lei, cu munca înţeleasă ca pedeapsă, educaţia în şcoală devine un exerciţiu inutil.
Autor: Gheorghe Savu
