La Urgenţe…
O întâmplare nefericită m-a făcut să ajung recent la Urgenţele Spitalului Judeţean Argeş. Nu pacient, ci „aparţinător”. În seara cu pricina parcă asistam la o poveste de televiziune: drame, aglomeraţie, răsturnări de situaţie, drumuri de colo-colo… Senzaţia era că moartea pândeşte la fiecare colţ de hol, că îşi râde hâdă de noi şi de zbaterea noastră prin lume. În fond, trăim doar… să murim?
Ce se întâmplă cu tinerii?
Dacă nu ştiaţi, sunt două… Urgenţe: majore şi minore. La amândouă e ca în gară: unii vin, unii pleacă, alţii rămân nu în sala de aşteptare, ci în saloane, internaţi. Boala parcă nu mai ţine cont de nimic. Medicii sunt în alertă deoarece, de la o vreme, tinerii dau rateuri din punct de vedere cardiac. O pacientă adusă pe targă avea doar 35 de ani, dar suferise deja al doilea infarct în doar un an; o altă tânără avea tensiunea prea mare; îmi stăruia în minte decesul tânărului comisar de Poliţie Alin Ciobanu (infarct la 41 de ani). „Este îngrijorător că atât de mulţi tineri au probleme cardiace şi mai ales că fac infarct. Problema cea mai mare este stresul, iar apoi vin alimentaţia, sedentarismul, predispoziţia genetică…”, ne explică un medic. Un tânăr avea o criză de epilepsie şi zăcea în spasme chiar pe trotuarul de lângă Urgenţe; o fetişcană era prăvălită pe un scaun cu rotile şi aproape delira: avea febră; mai încolo, un bătrân abia se mişca; un aurolac se chinuia să îşi găsească locul în sala de aşteptare. Uşile de la Urgenţe se închideau şi se deschideau într-un ritm ameţitor, personalul alergând de colo-colo, parcă înnebunit.
Resturile „petrecerii” unui grup de romi
Personal insuficient
Am intrat în vorbă cu o asistentă. „Este greu. Suntem puţini – şi medici, şi asistente. Nu prea vin specialiştii la concurs, preferă să lucreze afară. Şi eu am lucrat în străinătate şi pot spune că, dincolo de salariul mai mare, acolo eşti respectat. Aici eşti tratat ca o cârpă de către unii pacienţi!”, ne-a spus femeia care a ales familia înaintea unei cariere peste hotare. Vine la Urgenţe de la secţia de oncologie unde nu se mai fac internări din cauza crizei de medici. Şi ne gândim la planurile măreţe ale Consiliului Judeţean: să reabiliteze spitalul; să modernizeze sălile de operaţie; să obţină echipamente noi. Cine să lucreze cu ele? Înainte de orice, este nevoie de oameni, de buni specialişti! Aşadar, în primul rând guvernanţii trebuie să rezolve problema salarizării şi fidelizării medicilor şi asistentelor. Şi când te gândeşti că la Piteşti se dorea construirea unui spital regional. Am fi avut suficient personal?
Porţia de cultură… medicală
Petrecerea din hol
Romii sunt aparte, ştie toată lumea. Cultura lor e greu de înţeles, traiul lor e greu de trăit. Ei, totuşi, se simt bine în pielea lor, fie că îşi fac veacul la Merişani, fie la Paris, fie la Urgenţele unui spital. Când au o rudă internată sau cu probleme – aşa cum a fost cazul şi în seara despre care relatez – spiritul lor de comuniune devine acut: toate neamurile ajung pe holurile spitalului şi ar vrea să intre în sala de operaţii, dacă se poate. Ferească sfântul de vreun deces, că unii dintre ei devin agresivi. Nu a fost cazul. Dar, totuşi, nu am putut ignora „spectacolul” grupului de romi adunaţi pe holul din faţa Urgenţelor minore: stăteau pe scaune şi în picioare, adunaţi ciopor, bând suc, mâncând fără grijă şi pălăvrăgind cu putere, să se audă până la etajul 6 al „Judeţeanului”. Gardienii prezenţi la datorie nu puteau decât să le ceară să facă linişte, căci puţini s-ar încumeta să se pună cu ceata să o scoată afară!
Istorie…
Sunt multe de făcut în spitalul din care a plecat către fotoliul de şef al Consiliului Judeţean şi doctorul Dan Manu: spaţiile sunt vechi; unele echipamente nu funcţionează; dotările sunt, de asemenea, din alte vremuri (cu excepţiile de rigoare); în saloane sunt prea mulţi pacienţi; grupurile sanitare te fac, în multe cazuri, să simţi chemarea naturii ca pe o invitaţie mai degrabă la tufişurile din curte, aşa sunt de greţoase; nu este aparatură suficientă; personalul este subdimensionat (aici are treabă mai mult Ministerul Sănătăţii). Vreo cinci ore a durat examinarea rudei mele, aşa că pe la ora 1 din noapte am putut să plec spre casă. Nu înainte de a observa, la Radiologie, elemente îmbucurătoare de cultură medicală (pentru cine are interes şi ochi să vadă): o scurtă istorie a descoperirii razelor X şi descrierea scheletului uman într-o formă pe cât de explicită, pe atât de plastică. Uite că se poate face şi educaţie în spital, deci se pot… trata şi spiritele.
