Ieri, la Cetatea Poenari nu mai ardea muntele. Ici şi colo, însă, versantul plin de răşinoase fumega. La un astfel de focar, la care nu se poate ajunge urcând pieptiş, acţionau ieri legaţi de o coardă doi salvamontişti împreună cu şeful lor, Ion Sănduloiu. Astfel de intervenţii „în abrupt” vor mai fi, poate, şi astăzi. Dar – din câte ne-au spus la telefon aceşti oameni – nu mai sunt mari probleme.

Aşadar, vâlvătaia a fost lichidată, dar ecourile bătăliei purtate timp de câteva zile cu flăcările devastatoare nu s-au stins încă. S-ar putea face un film despre această încleştare la care au fost mobilizaţi zeci de pompieri, jandarmi, poliţişti, salvamontişti, pădurari şi angajaţi ai Hidroelectrica. Din cinci judeţe! S-ar putea scrie o carte. Până una-alta, însă, ne revine nouă, gazetarilor, cronicari ai clipei, să scriem povestea acestor oameni, anonimi temerari cu încă o misiune îndeplinită.

Cum a izbucnit acest incendiu? Nu se ştie. Sunt doar nişte presupuneri. Cică anumiţi turişti ar fi detonat nişte petarde, ca să sperie urşii care s-ar fi aflat (sau nu) prin zonă. Alţii vorbesc despre intenţia de a face un grătar, fiindcă „friptana” are altă aromă la cetate… Ipoteza cea mai plauzibilă rămâne însă cea a ţigării sau a chibritului aruncat la întâmplare în frunzele uscate. De la un astfel de gest – des întâlnit într-o lume lipsită de civilizaţie – a pornit dezastrul.

„A fost dramatic” – povestesc martori oculari. Flăcările, care s-au extins rapid pe versant, ameninţau centrala hidroelectrică – obiectiv de importanţă strategică – şi firele de înaltă tensiune. Mai mult decât atât, sus, la cetate, au rămas izolaţi 11 oameni. La un moment dat, ei au încercat să forţeze ieşirea prin foc, pe trepte, dar n-au reuşit. La venirea serii, imaginea de coşmar era evidentă. De sus, bucăţi de jar se rostogoleau prin frunzele uscate spre carosabil. Combustia era asigurată şi de pungile de biogaz formate la sol din cauza descompunerilor biologice.
Într-un astfel de cadru, Raed Arafat a trimis în ajutor două elicoptere dotate cu cele necesare stingerii incendiilor. Pe munte luptau însă oamenii. Cu ce luptau? Cu voinţă şi cu… ce aveau şi ei – coborau să ia apă în bidonaşe de cinci litri, fiindcă le lipseau pompele manuale individuale (de 20-30 de litri) necesare în astfel de misiuni! Şi le mai lipseau şi altele. Cum ar fi, de pildă, pături, saltele, aparatură pentru prepararea hranei, foarte utile în tabere de acest gen.

Nimic nou sub soare, nu-i aşa?

În linii mari, aşa s-a scris cronica bătăliei de la cetatea lui Vlad Ţepeş, din primăvara lui 2018. Dumnezeu a dat o ploaie cu grindină care a scurtat considerabil misiunea pompierilor. Nu putem încheia, însă, aceste rânduri fără a scrie ceva şi despre… „turcii” noştri, nu despre cei cu care s-a luptat pe vremuri celebrul domnitor. Ei bine, cât timp, sus, pe munte, forţele de intervenţie se luptau cu flăcările, jos, pe malul râului, „turcii” noştri, „balcanicii” noştri, petreceau în draci cu grătare, beri şi toate cele. Cu mentalitatea unor astfel de specimene avem de dus o lungă şi grea bătălie. „Cum nu vii tu, Ţepeş Doamne, ca punând mâna pe ei…”

Distribuie pe Facebook

Gabriel Lixandru

See Full Bio