Meciul s-a încheiat, începe Legenda. Şi încă ce legende! Aşa scriam, după întâlnirea de retragere a lui Dobrin, disputată pe stadionul care-i poartă acum numele, la iniţiativa preşedintelui de atunci al clubului, Victor Jigman.
Zece ani fără Dobrin! Ce repede au trecut! Dedic memoriei sale acest editorial. Despre Dobrin, apropo de legende, vorbesc şi scriu, azi, şi cei care… nu l-au văzut jucând. Este de ajuns să le spui interlocutorilor că eşti din Piteşti, ca să dobândeşti, instantaneu, legitimitatea de a vorbi despre „Prinţul din Trivale”. Cred că, după ani de cronică sportivă, sunt unul care-i ştiu cel mai exact cariera şi viaţa. Poate şi de aceea, internat în Spitalul Militar din Bucureşti, cu embargo declarat presei, Gicu şi soţia sa îmi acordau, telefonic, câteva minute. Avea încredere în doctorul curant, în soţia sa şi simţeam, când încheiam discuţia, că realitatea întrece părerea despre ea. Este meritul amândurora, a doctorului şi a soţiei că i-au întreţinut un tonus ridicat, în pofida bolii care evolua nemilos.
N-am scris o carte despre Dobrin, dar, stimulat de Constantin Stroe, un adevărat pilon al FC Argeş – un adevărat om de fotbal, care n-a luat – cum fac, azi, unii – nimic pentru sine de la fotbal, ci numai a dat – am scris o monografie a clubului, împreună cu statisticianul C. Anghel. Nu mi-am schimbat părerea despre marele jucător, aşa că citez din cartea „FC Argeş – 45”, din 1998:
„Nicolae Dobrin a pasat, a fentat, a driblat, a centrat, a marcat cu o uşurinţă pe care numai bucuria de a juca ţi le dă. De la Maracana din Ştrand şi până la marile stadioane ale lumii, unde a evoluat, în echipa de club sau la naţională, Dobrin s-a comportat ca un copil în faţa jucăriei preferate. Triumful carierei lui de aici pleacă. Necomplexat în faţa atâtor parteneri de întrecere, el a jucat, impunându-se ca un lider natural. Luminând jocul, dându-i atâtea variante posibile, el a interpretat mereu Ciocârlia, piesa virtuozilor între virtuozi. O imensă energie, eliberată firesc, cu naturaleţea celor care dau măsura vigorii printr-un comportament ludic.
Dobrin a oferit cele mai mari nestemate jucându-se. Autoritatea lui profesională, longevitatea lui neobişnuită în memoria spectatorului vin de la modelul pe care l-a lăsat: jucătorul cu cel mai amplu registru de improvizaţii, de creativitate.
Am citit undeva o replică: «e prea mare scriitor, ca să-mi pese de greşelile sale de gramatică din manuscris». Credem că, dacă acceptăm această premisă de evaluare, aşa poate fi privit şi Dobrin în 1998, la vârsta de 51 de ani, dintre care cei mai mulţi a stat cu mingea la picior!
Neatenţi la «gramatica» vieţii sale, putem să-i privim cu admiraţie opera. Cariera sa sportivă. Ea produce şi acum un sentiment de respect profund, de admiraţie deplină.
Ni s-a părut normal ca în cei 45 de ani ai clubului să ne uităm cu egală atenţie la fresca din faţă. Armonia este perfectă: anilor le dau viaţă sute de fotbalişti, antrenorii, conducătorii, anonimii din umbră. Peste ei – culoarea care nu se va şterge niciodată, linia dominantă le dă Dobrin. El rămâne vectorul imaginii clubului în timp.”
Şi adaug azi, în 2017: Dobrin este, a rămas, basorelieful acestei fresce. Nu degeaba se spunea „echipa lui Dobrin”, „Argeşul lui Dobrin, „epoca lui Dobrin”. „Stilul FC Argeş”, de asemenea, i se datorează: contraatacurile fulgerătoare plecau de la… pupitrul lui.
Dar câte sunt de spus despre el! În carte, rezumam astfel, într-un capitol: „Nicolae Dobrin sau superlativul în fotbal”.
… Faceţi comparaţie cu ce vedeţi azi la vedetele de… carton!
