Am fost trei. Trei prieteni. Doi s-au dus: Ion Popa Argeşanu şi Ion Lică Vulpeşti. Primul, la începutul mileniului trei, la sfârşit de an. Celălalt, cu doi ani în urmă, la sfârşit de ianuar. Din treime, am mai rămas doar eu. Ca să ce? Probabil ca să aibă cine să le evoce amintirea celorlalţi doi.

Şi fiindcă, sâmbătă, Nina, draga noastră prietenă şi draga lui soţie, ne invită la comemorare, aştern acum câteva amintiri destinse, dar şi dureroase despre scriitorul Ion Lică Vulpeşti. Pe Ion Argeşanu, soţia, Monica, nu-l mai comemorează, s-a prăpădit şi ea la o jumătate de an după moartea poetului. În dealul cimitirului de la Verneşti îl mai rememorează fata lui, Alina, şi surorile, câte au mai rămas şi care au ţinut mult la el. Sigur, mai sunt câţiva prieteni, ai lui Lică şi ai mei, care, unii, s-au dus – Ion Pleşa, Adrian Gâldeanu, Cristi Scânteie – alţii mai fac umbră pământului şi chiar mai scriu, cum este profesorul Gică Mânzatu de la Curtea de Argeş.

Ce-mi plăcea mie la Lică – aşa-i spuneam toţi, nu Ion – era bunătatea şi blândeţea lui de om de treabă, născut la ţară, într-o lume teafără moral. „Lasă-i, bă Mişule!”, parcă-l aud, când eu mă înfuriam pe cineva, pe o situaţie administrativă absurdă ori pe câte un impostor. N-a fost niciodată un om ofensiv, chiar dacă o impunea uneori postura lui de inspector şcolar general sau de redactor şef la „Curierul de Argeş”. Ca să detensioneze situaţiile explozive, o dădea pe glumă, comenta hâtru şi şugubăţ situaţia, deopotrivă în realitatea imediată, dar şi-n povestirile sale, amintind de un alt argeşean dispărut, Nicolae Velea, din Cepari. Cu siguranţă, bunătatea asta funciară o moştenea, prin genă, prin sinapse, prin hormoni, de la bunii şi străbunii lui. Îmi amintesc, eram amândoi la Bucureşti, ne dădeam diferenţele la Universitate – el să depăşească „Maxim Gorki”, eu Institutul Pedagogic – şi, într-o seară, n-aveam unde dormi. M-a invitat la un văr al lui, cizmar, care, când ne-a văzut, s-a bucurat, ne-a omenit, ne-a pus la masă şi ne-a culcat, ca la ţară, în „odaia bună”. Dimineaţa când ne-am sculat şi am vrut să ne încălţăm, nu ne-am mai recunoscut pantofii. Erau, ambele perechi, pingeliţi, daţi cu cremă, nu jerpeliţi, cum îi lăsasem seara sub pat. Asta era stirpea lui Lică din Vulpeştii Dobrotesei. La fel de ospitalieri i-am cunoscut, la nunta sa, şi pe părinţii săi. Şi ei ne-au invitat să dormim „în odaia bună”, dar fiind vară am preferat să ne culcăm în podul fânarului, cu actorul Marin Radu Ene pe post de naş.

La prima vedere, fiind modest din fire, chiar sfios, Ion Lică Vulpeşti n-a părut să fie un scriitor excepţional, nu şi-a scris marele său roman despre care vorbeam mai mereu şi-l aşteptam. Cum Marin Ioniţă, la fel, aştepta de la mine şi mă tot probozea pentru că nu mă învredniceam şi mă pierdeam în gazetărie. N-a scris nici un roman fluviu, nici unul cu o structură modernă, dar a lăsat literaturii noastre câteva bijuterii de povestiri fără seamăn. Au candoare şi savoare, au subiect autentic şi talentul cu care bijutierul îşi şlefuieşte preţioasa lucrare, cuvânt cu cuvânt, imagine cu imagine, scenă cu scenă.

Astfel încât opera se zideşte din insolitul realului şi insolubilul zilei, dintr-un mister frisonant, titlu cu titlu de carte: „Don’ Petrică şi celelalte”, „Ziua cu gândurile-n hăţuri”, „O poală cu ouă”, „După amiezi cu cai”, „Dintr-o palmă” etc. Proză, mai toată, scurtă şi misterioasă. Şi fascinantă!

Uite aşa, dintr-un condei, care caligrafia literele mari şi norocoase, mi s-a părut mie – şi mi-a părut tare bine! – prietenul meu de ţară, de gând, de taclale, de cenaclu şi de multe altele, s-a văzut ajuns un scriitor mult preţuit, chiar în viaţă fiind comparat cu Marin Preda. Literatura lui n-a fost de sertar, pe care s-o scoată la înaintare, în tranziţie. A fost una de tradiţie neaoş românească, de la firul ierbii, destinată să sculpteze în sufletul omului simplu din care, când dai cu… pana de scriitor, curge miere, dar şi fiere. Cu siguranţă, când studia la „Gorki”, Lică l-a citit pe Dostoievski, dar şi pe Şolohov, doi mari prozatori ai unei mari culturi de care azi ne trezim înstrăinaţi din motive de Malta şi Ialta.

Unde-i Ion, unde este Lică? Dincolo! S-au însingurat, s-au exilat din lumea asta tot mai păcătoasă. Yuval Noah Harari ne îndeamnă în cartea sa „Homo Deus” să nu credem nici în poveşti cu zei, nici în ideologii cu martiri comunişti. Aşa-i, nu-i de crezut, dar vedem bine că este mult de suferit din această pricină. Iar ca să nu suferim prea mult, căutăm, unii dintre noi, pacea sufletească în Nirvana. Cum o căuta Eminescu. Mi-ar plăcea tare mult ca scriitorul Ion Lică Vulpeşti s-o fi găsit. Oricum, dacă a găsit-o ori ba, nu mi-a spus. Dar nu-i târziu. Mai aştept, cum toţi aşteptăm mântuirea, de oriunde ar veni spre noi. Important este să credem. Chiar şi când ne aşternem la scris. Articole ori cărţi, cum a făcut Ion Lică Vulpeşti, neuitat fie-i numele! Fie şi pentru fineţea lui interioară. Ca om. Ca scriitor, n-am nicio îndoială.

Distribuie pe Facebook