Nu s-a întrebat nimeni cum ar arăta o societate fără şcoală, pentru că aşa ceva este imposibil: fără şcoală n-ar exista societatea, în înţelesul ei deplin, modern, oriunde ar fi ea geografic. Şi entităţile tribale îşi transmit experienţa în felul lor…
Avem o primă platformă a discuţiei despre şcoală şi despre principalul ei stâlp: cadrul didactic, profesorul, educatorul, mentorul atâtor generaţii de elevi sau studenţi. Ne vom referi şi la altele. Despre învăţământ, în ultima vreme, se pronunţă şi avizaţi, şi neavizaţi. Mai ales, din păcate, aceştia din urmă. Surprinzătoare a fost opinia, din interior, asupra şcolii şi a cadrelor didactice a fostului ministru de resort. Nu ştiu dacă este o legătură directă între opinie şi remanierea ministrului. Ca mai mereu, criticii nu nuanţează şi, cum se spune, aruncă din cada de spălat nu numai apa, ci şi copilul…
Nici Rus, remaniat şi el după o formulare scandaloasă despre cei care lucrează în străinătate, n-a fost înţeles nuanţat. În ambele cazuri, n-a fost slujit integral adevărul! Ambii au vrut să se refere la inconvenientele situaţiilor din domeniu, dar au comunicat defectuos, ei înşişi fără nuanţări în evaluări, supărători prin generalizările pe care le-au folosit.
A spune că învăţământul „duduie”, ca să folosesc un verb cunoscut, n-ar fi adevărat. A spune, totuşi, că este catastrofic, cum este astăzi aproape o modă să negi orice, este iarăşi neadevărat. Vă propun să priviţi şcoala nu simplist, ci folosind un agregat: starea societăţii, elevii, profesorii, finanţarea sectorului celui mai important, părinţii, presiunea verigilor administrativ-politice asupra şcolii.
Dacă veţi avea răbdare, nu veţi mai trage în profesor, nu veţi mai avea o adevărată pasiune în a-l denigra, în a-l da jos de la catedră, în a-l expune – absolut nejustificat şi neproductiv pentru eficienţa reală a şcolii – multor injurii nemeritate. Ştiu, pentru o judecată corectă trebuie să nu omitem a discuta despre vocaţia omului de la catedră, despre competenţa sa, nu numai ca depozitar de cunoştinţe şi experienţă, despre responsabilitatea sa ca formator de generaţii care să ducă societatea mai departe, despre exemplul personal în faţa tinerei generaţii ş.a.
Nu pot să nu mă grăbesc, în acest context, să spun că exigenţa adevăratului pedagog a început să devină incomodă pentru doritorii de statistici calpe. Nici inspectoratele (în general vorbind), nici conducerile şcolilor, chiar şi unii diriginţi (nu mai vorbesc despre părinţi!) nu mai vor să aibă de-a face cu instituţia corigenţei şi a repetenţiei. Eu cunosc un fost corigent care astăzi este cadru universitar cu doctorat în disciplina unde profesorul a considerat că el trebuie să repete anul…
A sili cadrul didactic să respire aerul submediocrităţii numai ca statistica şcolii „să dea bine” este aproape o crimă. O înşelătorie a cărei victimă este copilul trimis nepregătit în viaţă. Aş vrea să dau exemple de profesori extraordinari din învăţământul argeşean, nu neapărat vârstnici, căci valoarea n-aşteaptă numărul anilor! Nu pot, pentru că aş comite, prin omisiuni, răni ireparabile.
Şi apropo de exigenţă, competenţă şi responsabilitate: un adevărat profesor rămâne toată viaţa sub cerinţa pregătirii continue. Numai aşa poţi face faţă avalanşei informaţionale de azi, schimbărilor de paradigmă; numai aşa le poţi da aripi tinerilor, le poţi dezvolta gândirea creativă, critică. Numai acest tip de profesor trece peste atâtea manuale alternative „deştepte” pentru autori, respinse de elevi, peste atâtea reforme şi reformişti aflaţi în treabă.
Am să repet până la saturaţie: respectaţi omul de la catedră, nu-i mai îngrădiţi autoritatea (învinşi vor fi tot… copiii, cu drepturi, dar – vai! – cu un „catalog” discutabil!), realizaţi (dar nu ştiu nici eu un cântar adecvat) o salarizare decentă, diferenţiată după rezultate; respectaţi şcoala, feriţi-o de redutele politice, vegheaţi ca facultăţile să nu se transforme în veritabile fabrici de diplome care nu spun nimic despre posesori etc.
Nu mai trageţi în profesori, în adevăraţii dedicaţi în această meserie, căci trageţi în viitorul societăţii!
Traian ULMEANU
2 Comentarii
Puiu
Mi-a trebuit aproape un an de studiu al comentariilor făcute de un grup de cadre didactice din „galeria” domnului Savu, care indiferent de tema editorialului, foloseau acel prilej pentru a arăta cât de mult se fură în şcoli, cum se strâng bani pentru şpăgi şi se dau la ISJ Argeş şi de acolo mai departe, cât de hoţ este profesorul- popă si cât de mulţi bani câştigă el. Am văzut de la domniile lor cât de hoţi au fost inspectorii Bratu, Gardin,Tudosoiu. Am văzut, de la cei care au avut curajul să publice, cum se câştigă concursurile şi examenele pe locurile scoase de ISJ Argeş. N-am văzut în schimb nicio dezminţire, nicio sesizare din oficiu a organelor abilitate. Ori ,această tăcere îi determină pe cei mai curajoşi să continue şi astăzi lupta surdă. Acest senzaţional editorial m-a scutit să-mi exprim părerea despre cadrele didactice şi oricum nu aş fi făcut-o la acest nivel. Daţi-mi voie să vă mulţumesc din suflet domnule jurnalist! Mă doare sufletul când văd cadre umilite de foşti tractorişti, bucătari , şoferi, pădurari aşa cum zice profesorul jurnalist în editorialul „Profil de primar”.Este foarte greu să-i inţelegi cum suportă atâta înjosire pe nişte salarii de mizerie, cum mai au putere să supravieţuiască la clasă, cu câtă răbdare aşteaptă drepturile băneşti câştigate prin procese grele. Asta pentru că au foarte mult bun simţ, nu sunt uniţi în acţiuni , nu au nişte lideri adevăraţi care să-i susţină, nu au curaj, dar au onoare şi demnitate, care pentru ei înseamnă mult mai mult decât ieşitul în stradă. Sunt alături de domniile lor şi îi asigur de tot respectul meu, de om care se trage dintr-o familie de dascăli!
ILIE
Domnule Puiu, dumneavoastră aveţi dreptate, nci instituţiile abilitate şi nici cei direct implicaţi nu au reacţionat în urma articolelor şi comentariilor făcute
Motivele pentru care nu au reacţionat?
Atâta timp cât faptele de corupţie sunt reale şi în spatele comentariilor şi articolelor din presă există probe deţinute de cei în cauză, o acţiune de dezminţire a realităţii ar duce la deschiderea cutiei Pandorei, iar indivizii s- ar automurdării.
Sau o exprimare mai pe scurt, acţiunea de dezminţire a faptelor reale sesizate de comentatori şi editorialist ar duce la „sinudicerea” făptaşilor.