Un medic, un destin, un Om. Cu „O” mare, aşa cum li se cuvine celor care, prin personalitatea lor, se impun în conştiinţele contemporanilor. Răpusă de o bolă nemiloasă la capătul unei lupte agonizante, doctoriţa Silvia Bilous „revine” acasă. În sicriul ce va fi depus într-un cadru natural mirific, pe dealul Ştefăneştilor…
Nobila misiune
O viaţă dedicată oamenilor. Aşa s-ar putea rezuma existenţa pământească a Silviei Bilous. Fire sensibilă, cu o educaţie aleasă, a ales să studieze medicina, iar profesia pentru care se prăgătea i se potrivea ca o mănuşă. Şi-a dat seama că nu există misiune mai nobilă decât să faci bine semenilor tăi, să depui toate eforturile pentru ca în jurul tău să fie mai puţină suferinţă. Şi Dumnezeu care lucrează prin oameni a împlinit voia făpturii Sale. Dar tot Creatorul a tot şi a toate, după legi doar de El ştiute, a cerut înapoi sufletul candid al Siviei Bilous. Fărâma de lumină divină trebuie să se întoarcă de unde a plecat. Poate deloc întâmplător, reputatul medic dermatolog, aflat la capătul unei lupte crâncene cu boala, a văzut ultimul răsărit de soare într-o zi din Postul Sfintei Fecioare Maria. O icoană a Reginei Cerului a avut medicul în cabinetul său în permanenţă. Pesemne îşi înălţa privirea şi se ruga tainic la capătul zilelor obositoare, după ce consultase şi tratase zeci de pacienţi. Lor le oferea nu doar timpul, energia şi priceperea ei de specialist recunoscut pe plan naţional, ci şi vorba bună, căldura glasului izvorâte din inima-i mare. Alinta bătrânii, mângâia copii, adresa oricui îi trecea pragul un cuvânt frumos. Aşa a rămas în memoria celor suferinzi care au fost cutremuraţi la aflarea cumplitei veşti că dr. Silvia Bilous a plecat în veşnicie.
Doamne, cât iubea viaţa!
Au curs mesajele de condoleanţe pe reţelele de socializare. Au curs cuvintele de consolare pentru îndoliata familie. Au curs lacrimile celor care au cunoscut-o. „Curând. Prea curând!” Aşa spun toţi cei care aud nenorocirea care s-a întâmplat. În deplinătatea forţelor, la mijlocul vieţii, la doar 54 de ani. Atât i-a fost dat să se bucure de tot ceea ce realizase într-o carieră profesională de excepţie.
Şi, Doamne, cât iubea viaţa! Iubea oamenii, frumosul din jur, arta plastică, muzica clasică, florile, raza de soare, picătura de ploaie, natura. În mijlocul ei va fi adusă mâine din ţări îndepărtate unde credea că-şi va găsi salvarea. În capela ilustrei familii Brătianu de pe dealul Ştefăneştilor, va fi depus sicriul cu trupul neînsufleţit. În mijlocul pădurii, între zidurile monumentalului lăcaş, va fi priveghiul de-o singură noapte, înaintea înmormântării de poimâine. Cea de pe urmă noapte în care Silvia Bilous va fi înconjurată de cei dragi copleşiţi de o durere sfâşietoare. Lumânările vor arde, cădelniţele vor zornăi, tămâia se va ridica spre turla bisericii şi, în liniştea pădurii, din capelă vor răzbate glasurile preoţilor şi ale călugăriţelor: „Cu sfinţii odihneşte, Hristoase, sufletul adormitei roabei Tale…” Iar Maica Domnului, a cărei prăznuire va avea loc peste trei zile, va deschide Cerul şi va primi în braţele-i iubitoare sufletul luminos al Silviei…
