Cu acest gând i-am propus acad. Gh. Păun să facem, vinerea trecută, o emisiune despre umor. Dar n-a fost să fie, Domnia Sa neputând ieși câteva zile din casă, indispus de o gripă rebelă. Așa că iată-mă reflectând singur asupra acestui subiect. De 1 aprilie, adică de Ziua Păcălelilor, a umorului. Care zi, iată, poate fi și luni.
De ce un matematician să vorbească despre umor? Păi, fiindcă pentru el, ca și pentru mentorul său, Solomon Marcus, umorul a fost un mod de supraviețuire în noaptea dictaturii. Pentru ei și pentru câți alții ca ei. Mulți oameni de știință, cărora le-a fost drag umorul, anecdota, gluma, satira, șarja, păcăleala, comicul, zeflemeaua etc.
Pentru ei, dar și pentru noi toți. Pornind de la Caragiale încoace, ba chiar mult mai devreme. Și continuând cu superactorii comici Toma Caragiu, Dem Rădulescu, Puiu Călinescu. Cu care ne vedem și revedem la ”Gala umorului” vineri seara, la televizor. Ne amuzăm cu ei, vechi, antici și de demult, dar și cu umorul involuntar comis de oamenii politici, miniștri, justițiari, funcționari ai statului, pierde vară. Și cum să nu ne amuzăm, făcând haz de necaz, când dragii noștri de oameni de bine ne stârnesc zâmbetul (amar), fălindu-se că, la noi, cresc necontenit veniturile pe cap de locuitor, iar noi vedem bine că nivelul de trai e o durere? Umor involuntar? Nu, bătaie de joc, pe care noi o suportăm făcând haz de necaz. Cum facem la fel când, cu ironie amară, pavăm drumurile cu gropi, dar inaugurăm câte un metru de autostradă, când suntem la coada Europei cu analfabetismul, dar fluturăm ”realizărilii” învățământului pus pe butuci? Ca și industria. Altminteri, salarii mici, venituri mari! Bravos națiune!
Sigur, râsul, zâmbetul fac bine la sănătate. Dar ne și doar, fiindcă, vedem bine, vrem nu vrem, râdem de noi. Mai tot ce mișcă-n jurul nostru e plin de umor, de substanță comică. Iată cu cât umor întâmpină românul deciziile celor de la putere. Fulgurant! A ajuns așa de scumpă viața, că – gata bancul! – până și ora trei s-a făcut patru. Dar benzina cât s-a făcut?
Viața-i un perpetuu spectacol, rămâne doar să decelezi din ea sâmburele comic, cu care să te hrănești, să supraviețuiești. Uitându-te strâmb la știrile de primă pagină, de prime times, unde mai tot ce este josnic în om se lăfăie cu fudulie în vitirină. De parcă ăștia suntem noi, criminali, ucigași, defilând cu sângele vărsat. Ne dăm de ceasul morții să ne izolăm, să ne vaccinăm, să purtăm mască, fiindcă doar așa ne ferim de Covid, dar nu-i dă nimănui prin cap să-i testeze pe refugiații ucraineni, care și ei, sărmanii, au dat năvală peste graniță, fugind din calea războiului. Ce-i asta, istorie sau isterie? I-au bătut rușii pe ucraineni bine sau rău? Dar ucrainenii pe ruși? Și, apropo de război, a murit războiul, trăiască războiul!
Istoria este ironică. Ca și viața. Când ni se întâmplă ceva neașteptat, ne trezim spunând că asta-i ironia vieții. Asta ca să putem merge mai departe, să supraviețuim, mulțumindu-ne cu vocabula născută din conviețuirea de 500 de ani cu turcul: capul plecat sabia nu-l taie. Nu-l taie, dar vine poetul să sancționeze filozofia capului plecat: dar cu umilință lanțul-l înconvoaie!
Stresul, starea de încordare în care este ținută nația răbufnesc în cariatide lingvistice, ba chiar și-n bancurile cu eroul național, Bulă. Care Bulă găsește mai mereu un modus vivendi, o cugetare menită să ne elibereze de stres, de angoasă, de depresie. Căci n-o să ai niciodată acces la starea pozitivă fără un strop de umor. Fără haz de necaz! Care-i astăzi cea mai mare păcăleală? Guvernarea pe spinarea nației, dar cu profitul în contul guvernanților. De ce o tolerăm? Că n-a mai explodat mămăliga! Încă!
