Încă de când a fost declarată pandemia de Covid-19 a început să se schimbe şi relaţia sociometrică dintre oamenii. Toată viaţa socială actuală presupune distanţare sociometrică a profesorului de elev, a preotului de credincios, a medicului de pacient, a şoferului de călător, a artistului de spectator, a sportivului de susţinător etc. Totodată, oamenii trebuie să evite îmbrăţişările, strânsul mâinilor şi tot ce presupune atingere fizică. Or, până acum, ne-am aflat într-o „proximitate fizică”, simţindu-ne apropiaţi şi sufleteşte. În serbarea liturgică sau laică, bunăoară, strada era populată şi animată de buna dispoziţie a oamenilor, o intensă legătură sociometrică îi ţinea uniţi pe toţi, unii de alţii, în aceleaşi trăiri. Astăzi, însă, strada e pustie. Sau ar trebui să fie. Sociometria localităţilor noastre s-a transformat într-o distanţare bine calculată. Dintr-un loc al apropierii afective aceste localităţi s-au preschimbat într-un loc al separării sociometrice. 

În realitate, noi nu existăm doar ca indivizi, ci și ca ființe sociale, suntem componente ale unui organism mai mare, numit societate. Și chiar dacă în definirea virusului gripal am pune accentul pe boală, nu este necesar, nici înțelept să concepem această boală în termeni legați doar de indivizi. Simptomele provocate de pandemia de Covid-19 la nivel de societate sunt evidente: recrudescența violenței, activarea politică, accentuarea corupției, familii nenorocite şi tulburate, reapariţia clanurilor etc. Iar comentariile în jurul lor se transformă repede în bârfă și amatorism. Unii mai susţin şi astăzi că acest virus nu există. De multe ori astfel de păreri nasc conflicte între oameni, care se lasă cu despărţiri de rubedenii şi amiciţii, desemnând o nouă configuraţie a raporturilor interumane. Sigur, mai avem exemple de încălcări ale legii referitoare la distanţarea interpersonală, dar şi în acest caz oamenii evită pe cât se poate contactele sociometrice directe sau sunt dintre cei care au o stimă de sine ridicată, ceea ce înseamnă că nu dau doi bani pe ce le cer autoritățile.

Pe de altă parte,  nici măcar conceptele consacrate de această pandemie nu sunt folosite în mod corect din perspective teoriei sociologice. În această teorie, conceptul de „distanţare socială” este cu totul altceva decât ce vrea să însemne el astăzi. Pot să afirm că în teoria sociologică se vorbeşte de „distanţare intimă” (0-15 cm, distanţa dintre copil şi mamă sau dintre îndrăgostiţi), „distanţare interpersonală” (15 cm – 2 m, distanţa dintre prieteni sau dintre locator şi interlocutor), „distanţare socială” (2-6 m, distanţa dintre profesor şi elevii unei săli de clasă sau dintre conferenţiar şi auditoriu) şi „distanţare publică” (distanţa din mass media, dintre un telespectator şi cei prezenţi într-un studiou de televiziune). 

Aşadar, sociologia nu are în vedere „distanţarea fizică”, pentru că oamenii nu sunt bolovani, ci nişte entităţi conectate reciproc indiferent de cât de mică sau mare este această distanţă fizică. Însuşi termenul de „distanţare” este impropriu pentru un analist serios al vieţii sociale, pentru că în locul lui teoria sociologică l-a propus pe cel de sociometrie. 

Sigur, există un simţ comun care te îndeamnă să aderi la o astfel de terminologie a „distanţării fizice”, dar în niciun caz simţul acesta nu este şi ştiinţific. Însă ţara asta este plină de oameni care se pricep la toate şi au răspuns pentru fiecare problemă cu care un individ se poate confrunta la un moment dat. Totodată, nu mă iluzionez cu ideea că eu sunt cel care a rezolvat problema terminologiei distanţări, dar o amintesc aici pur şi simplu din perspectiva amorului propriu. Renunţând însă la orgoliul de sociolog, pot să invoc demersul filosofic despre o astfel de distanţare, care, în filosofie, poate fi şi fizică. Or, o astfel de distanţare se numeşte „izolare existenţială” (Sartre) şi se referă la distanţa de netrecut dintre eu şi alţii – un spaţiu gol care există chiar în condiţiile unor relaţii interpersonale susţinute la distanţă. De exemplu, în faţa calculatorului, omul este despărţit nu numai de alţi oameni, ci de o întreagă lume, chiar dacă el navighează prin această lume. Apare astfel o izolare fizică lipsită de deprinderile sociale, dar şi o scindare interpersonală, în sensul că sinele propriu este scindat în gânduri şi imagini, numai că gândurile sunt ale mele şi imaginile sunt ale calculatorului. Aşa apare personalitatea multiplă, care este deosebit de prezentă la copii. Copii care, după mai multe sute de ore petrecute în faţa calculatorului, intră în rolul celor cu care s-au delectat pe calculator. Ei devin piloţi, cosmonauţi, aviatori excepţionali, luptători, poliţişti etc. Cel care a pătruns în lumea virtuală a internetului nu se mai gândeşte la sine cel real, pentru că eul său devine imaterial şi se dizolvă în noi. Astfel, un asemenea copil se pierde pe el însuşi, consecinţa a izolării existenţiale, înțeleasă ca o distanțare fizică de lume. 

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio