Este un adevăr binecunoscut faptul că nu poţi gândi în afara conştiinţei. A căuta să ieşi din conştiinţă şi să explici aşa-zisa lume aflată dincolo de ea este ca şi când în geometrie ai căuta să evadezi din spaţiu pentru a-l privi din afara lui. Mai mult, a considera că mai există o conştiinţă dincolo de ea ar însemna să presupunem că acolo există o fiinţă umană, pentru că numai o asemenea fiinţă – după cunoştinţele mele – are conştiinţă în termenii înţeleşi de lume. Iar noi am fi nişte simple marionete pe scena lumii, manipulate de o conştiinţă aflată în culise, pardon, dincolo de realitate.

Există totuşi stări afective, trăiri, imagini dincolo de conştiinţă, care ne afecteză viaţa sufletească. Dar aceste stări, trăiri şi imagini nu formează conştiinţa, ci inconştientul. Drept care, pe acest inconştient ni-l putem doar închipui, pentru că altfel nu ar mai fi inconştient. El e o realitate psihică de mare profunzime, cu funcţii specifice, cu echilibru lăuntric, un factor psihic ce nu are nevoie de conştient şi nici nu se identifică cu acesta. Inconştientul are structuri şi o dinamică proprie, categorii şi forme cognitive proprii, formând ceea ce Lucian Blaga a numit „celălalt tărâm” al vieţii omului. Un tărâm care nu este decât teoretic explicabil în cadrul exclusiv al conştiinţei, concretizat de stări ciudate, de vise şi reprezentări simbolice greu de descifrat conştient şi înţelese logic.

Prin urmare, nu cunoaştem lumea externă sau nu ne cunoaştem pe noi înşine decât în propria conştiinţă; dincolo de ea nu ştim dacă mai există ceva. Principial, noi nu avem niciun temei care să ne ajute să trecem dincolo de pragul ei. E de ajuns să amintesc că, dacă conştiinţa s-ar stinge, toate obiectele din jur şi lumea ar dispărea. Noi nu putem păşi dincolo de zidirea noastră intimă şi nu putem escalada urzeala noastră cognitivă pentru a lua contact cu realitatea absolută. Or, dacă nu se află nimic dincolo de conştiinţă aceasta nu înseamnă că eu nu pot să gândesc dincolo de ea, dar cu o singură condiţie: gândirea mea să aibă ca temei empiric o imagine, nu o judecată raţională, pentru că ceea ce gândesc este ieşit din ordinea conştiinţei, adică toate acele reprezentări care nu pot fi asimilate unui sens. Este vorba despre nişte reprezentări străine de noi şi totuşi ale noastre, precum visul din timpul somnului, care dispune atât de autonom şi aleatoriu de conştiinţă, încât, încă din timpuri străvechi, au fost socotite drept intervenţii din afara noastră şi de natură demonică sau divină.

Aşadar, nu putem ieşi din limita noastră decât printr-o imagine sau printr-un vis din timpul somnului; numai aşa putem întemeia existenţa lumii de dincolo. Şi voi veni cu un exemplu dintre cele mai tulburătoare. Sunt mai multe zile de când o familie dragă mie trece prin momente tragice. O femeie şi fiica ei au rămas fără soţ şi, respectiv, fără tată. Bărbatul s-a infectat cu noul virus şi a decedat după numai două zile de la internare. Suferea şi de diabet. Poate că medicii nu i-au luat în considerare boala şi l-au tratat ca pe oricare altul. În sfârşit, omul a fost înmormântat într-un sac impermeabil dublu şi ermetic închis cu fermoar.

După ce au trecut câteva nopţi, văduva l-a visat pe soţul ei, care era foarte supărat că a fost băgat în acel sac. În aceeaşi noapte, fiica a avut un vis asemănător. Şi ea îl văzuse pe tatăl ei cum se văita din cauza acelui sac. Celor două vise concordante femeile nu le-au dat nicio importanţă. Dar după câteva zile văduva a visat la fel şi atunci a încercat să ia legătura cu cei care răspund de cei decedaţi din cauza coronavirusului. Fără niciun rezultat mulţumitor. Apoi, visul s-a tot repetat, atât la mamă, cât şi la fiică. În situaţia asta, cele două au mers la preot şi au făcut o slujbă de pomenire.

Deducem de aici că mintea noastră poate făuri adevăruri în afara limitelor ei posibile. Tot ce există în creierul nostru înaintea morţii – gânduri, reprezentări, imagini, amintiri, impulsuri – nu e nimicit după moarte, ci rămâne în alte dimensiuni, denumite arhetipuri. Avem atât de multe arhetipuri câte situaţii tipice există în viaţă. Repetarea fără sfârşit a acestora a gravat astfel de experienţe în conştiinţa noastră, făcându-le prezente prin intermediul visului din timpul somnului. Iar comunicarea cu morţii este una dintre aceste experienţe. Adevărul acesta este cunoscut încă din vechime de călugării de prin mânăstiri. Călugării îşi cercetează visele din timpul somnului pentru a afla dorinţa lui Dumnezeu.

Sigur că în locul acestei explicaţii oarecum tulburătoare a situaţiei în care se află familia respectivă, am putea da una mai verosimilă, şi anume că văduva şi fiica aveau în mintea lor, în memoria lor, în subconştientul lor, amintirea modului în care s-a făcut înmormântarea bărbatului, dar această memorie era oarecum ştearsă, vagă, din cauza emoţiei. Aşadar, emoţia lor în acea clipă dureroasă era prea mare şi atunci ele au refulat în subconştientul lor maniera în care a fost înmormântat trupul neînsufleţit. Au trecut câteva zile însă şi imaginea acestei situaţii a defulat din subconştient în conştient prin intermediul visului din timpul somunului. Explicaţia aceasta naturală nu ia însă nimic din misterul întâmplării nefericite.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio