Universul meu de idei, de experiențe, de căutări și interogații – dar nu și de biografii umane – s-a îngustat serios cât am avut treabă cu campania electorală. Puzderie de vise, de proiecte (ordinare), de alergători de cursă lungă sau mai scurtă, de scandaluri și iritări. Drept care mi s-a luat, trăiesc senzația unei saturații și, prin urmare, vă rog să-mi îngăduiți să mă destind puțin și interior, să răsfoiesc caietul cu însemnări din recentele lecturi. Care lecturi sunt din N. Steinhardt („Jurnalul fericirii”), Gabriel Garcia Marquez („Scandalul secolului”), Manuel Geiss („Istoria lumii”), Y.N. Harari („21 de lecții pentru secolul XXI”) ș.a.
Așadar, ce se mai întâmplă și dincolo de campanie, în universul nostru spiritual. Să mai las puțin „terenul”, chiar dacă jurnalistul face teren și când visează. Nu înainte însă de a mai puncta un sfat electoral oferit de lordul Chesterfield fiului său, într-o scrisoare: vei auzi multe discursuri în Camera Comunelor, în care intri acum, dar sper că nu-ți vei schimba și votul. Morala este limpede, nu? Clipa de adevăr să nu fie doar o clipă, ci mult mai mult. Clipă pe care sociologii, în sondajele lor, s-o intuiască și să o releveze. Mai ales când ne confruntăm cu situații infernale, cum a fost cea cu sabia lui Damocles, adică pandemia, pândindu-ne până și-n cabina de vot.
Un hoț pătrunde în casa unui samurai, care-l înșfacă și-l aruncă pe fereastră. Culmea justiției! Tribunalul îl condamnă pe samurai nu pentru că i-a produs răni hoțului, ci pentru că și-a pierdut stăpânirea de sine. Stăpânire care și mie – ca să nu zic nouă – mi-ar prinde bine. Nu când dau cu furul de-a dura, ci când văd eșec după eșec în arta guvernării. Să sperăm că, așa cum am votat – omul perfect – vor fi mai puține.
Tot discursurile rostite, la radio și pe micul ecran, găunoase și lăudăroase, ne-au convins încă o dată că este greu să taci, când nu ai nimic de spus.
La vremea lui, după niște alegeri, Panait Istrati se întreba: unde-i bunăstarea făgăduită? Cineva i-ar fi răspuns că, la guvernare, pentru bunăstare, nu poți să faci omleta fără să spargi ouăle. Bine, bine, ar fi răspuns ilustrul scriitor, văd ouăle sparte, dar nu văd omleta. Poveste care n-are nimic de a face cu actuala guvernare. Cineva – nu știu cine – se înfruptă cu siguranță din omletă. Adică din banii noștri. Şi pe bani împrumutați și mulți! Pe care tot noi și urmașii noștri va trebui să-i dăm înapoi.
O fi adevărat ce spune Simone de Beauvoir că nu poți fi perfect curat și moral într-o lume care este necurată și imorală? Sau Cioran: mai bine e tălmăcită condiția omului de teologie decât de zoologie?
Invitat de țar să dea un concert, Liszt se desfășoară amplu pe clape. Țarul tot șușotește cu cineva. Liszt întrerupe concertul. Supărat, țarul îl întreabă de ce s-a oprit. Liszt răspunde: când vorbește țarul, toată lumea trebuie să tacă. Din fericire, la noi nu trebuie să tacă. E democrație. Uneori chiar lăbărțată.
Ernst Junger: Când simțurile dreptății și moravurile se clatină, când frica tulbură mințile, atunci puterea de o zi a oamenilor seacă.
Simone Weil: Să simți că-l iubești pe Dumnezeu chiar dacă n-ar exista.
Dar există, nu? Iar miezul lucrurilor se vede mai bine de sus, decât din imediata apropiere. Și, desigur, din cărțile bune.
Să mă scuzați, dacă preț de un editorial, am evitat postura unui „analist politic”. Aria politicului, așa cum am perceput-o eu în actuala campanie, conține totuși prea multe imponderabile. Și opinii. Și prejudecăți. Și comentarii anapoda. Și idiosincrazii. Și falsuri. Și clămpăneli. Și bălmăjeli. Ca la iarmaroc. Amin!

Distribuie pe Facebook

Mihai Golescu

See Full Bio