Nu ieri, ci alaltăieri am publicat în ziar un nou caz Lăzărescu. Adică al unui bolnav plimbat prin cinci spitale, de la Curtea de Argeş la Piteşti şi apoi – pentru că medicul cel mai bun e… trenul de Bucureşti – în capitală a ajuns. Şi de aici, direct în sicriu.

Belea mare, nu alta! Inclusiv pentru mine, care sunt pus şi eu, din nou, într-o situaţie solomonică. N-am numărat câte telefoane am primit de la medici, unii prieteni, că n-ar fi trebuit publicat aşa ceva, că e vorba doar de o scrisoare, că s-a alarmat şi dl Manu… Câtă credibilitate are o fiică, dornică să-şi repare urgent tatăl, că pleacă afară şi trebuie să-l lase sănătos în ţară? De la alţi medici, că n-am făcut rău că am deschis Cutia Pandorei, că în ţara asta una dintre cele mai mari probleme o constituie sănătatea, şi pentru ea se face puţin, foarte puţin, la nivel de minister, de guvern, de ţară. Ca şi pentru educaţie, de altfel. Că bine am făcut că am scris şi să continuăm ancheta. Să vă mai spun câte telefoane au zbârnâit de la pacienţii care au trăit, cei mai mulţi, experienţe teribile pe patul de spital? Inutil!

Totuşi, cred, dacă nu greşesc, că este momentul să vorbim deschis, cu cărţile pe faţă, şi medici, şi pacienţi, şi autorităţi, şi jurnalişti. Să rupem pisica în două, de aici de la Argeş, unde şeful Consiliului Judeţean este un medic şi, sper eu, mai receptiv la soluţionarea unei probleme vitale pentru noi. A murit un om. O pierdere de nereparat, chiar dacă era bătrân. Dar şi vârsta, cred, a contat. Să fii bătrân în ţara asta este cumplit. Rareori te mai respectă cineva, fiindcă autorităţile sunt primele care doresc să scape de tine, să nu-ţi mai plătească pensia. Ce-i drept, dacă este să judecăm după ritmul în care guvernarea PSD măreşte pensia, că pensionarii votează, lucrurile nu par să stea aşa. Dar, în rest, vedem bine cum sunt trataţi cei de vârsta a treia. Pe stradă, în autobuz, în magazine, la ghişeu, în spital, iar uneori chiar şi acasă. Dar nu ăsta e subiectul de azi.

Subiectul de astăzi este cum punem lucrurile la punct, ca să nu ne mai fie frică să mergem la spital, dacă avem nevoie. Subiectul nu este nici măcar aflarea celor vinovaţi de moartea bietului bătrân chinuit mai bine de două săptămâni din spital în spital, cu o indiferenţă condamnabilă. La urma urmei, asta-i treaba Parchetului, a Justiţiei. Să afle adevărul şi să-i sancţioneze pe cei vinovaţi. Sigur că adevărul se străduieşte şi gazetarul să-l afle, dar el n-are nici timp – trebuie să scrie pentru a doua zi, când apare ziarul – n-are nici instrumentele justiţiei. De regulă, gazetarul află cam 30% din adevăr – aud, dacă-i adevărat, că nu mai avem voie să facem fotografii în spital – justiţia circa 70%, iar adevărul absolut îl ştie doar Dumnezeu. Şi, ca s-o spunem pe-a dreaptă, dacă tot ne-am apucat, ziaristul este şi el tot om, ajunge şi el pe mâna medicului şi trebuie să aibă grijă ce scrie. Fiindcă altminteri o păţeşte ca vecinul unui medic cu care s-a certat pe hotar, iar întâmplarea a făcut să ajungă pacient la chirurgie, unde medic era cel supărat pe el. A încurcat-o rău de tot, că şi medicii sunt oameni, au şi ei nervi, umori… Şi, dincolo de asta, aici e locul să scriu şi despre oful medicilor, nu doar de la urgenţe, care se trezesc cu bolnavi terminaţi, fără nicio şansă de viaţă, cu pacienţi de care nu s-a îngrijit nimeni, dar trebuie făcuţi de urgenţă sănătoşi, de parcă ar fi o maşină avariată dusă la service etc.

Şi totuşi, de ce stăm aşa rău cu sănătatea? De regulă, se spune, s-a îmbolnăvit sistemul. Şi nu poate să mai fie făcut bine? Ba se poate, dar mai trebuie să dorească asta şi cei de la putere. Care au făcut un pas, au recunoscut enormul efort al medicului şi i-au mărit binişor salariul, să nu mai fie tentat să plece afară. Dar unii au apucat deja să plece, fiindcă s-au lămurit că, uneori, spitalul, secţia sunt la cheremul unor şefi care-şi apără feuda cu patimă. O apără, fiindcă se simt ameninţaţi, unii, de tânărul care n-are experienţă, dar are o mai bună pregătire profesională.

Apoi, asta-i cheia cu care trebuie să descuiem lacătul sănătăţii pus pe o bună parte a spitalelor noastre – pregătirea profesională. De ce s-a renunţat la selecţia medicilor angajaţi în baza unor concursuri profesionale naţionale, iar nu lăsată la mâna şefului politic de la Consiliul Judeţean? Care simulează un concurs şi-şi angajează omul lui, nu pe cel mai bun. Care „om” procedează la fel în spital, în secţie, de se ajunge să nu mai fie în stare să pună un diagnostic, să-i fie ruşine să apeleze la un consult interdisciplinar, ca să nu mai spunem că, procedând astfel, la noi, nu prea mai are cine opera, altceva decât o apendicită, ori o treabă uşoară, fără risc. Mă întreb, dacă tot s-au dat nişte bani, de ce nu s-ar plăti diferenţiat fiecare medic în funcţie de dificultatea operaţiilor pe care le face? Să fie cointeresat specialistul să se perfecţioneze continuu, să fie plătit după calitatea muncii sale. La urma urmelor, în sistemul nostru medical, baiul este lipsa specialiştilor, fiindcă ne părăsesc şi pleacă afară. Ce-am făcut până acum, în afară de majorarea salariului, să-i convingem să vină înapoi?

Chestiile astea şi multe alte „bube” ale sănătăţii nu se rezolvă nici în şedinţe, nici la televizor, ori în pagina de ziar. Că noi scriem, iar pacienţii mor pe capete, răpuşi de indiferenţă, de incompentenţă, de proasta organizare a sistemului. Cine plăteşte? Noi, cu viaţa! Politicii plătesc o dată la patru ani, cu votul anulat. Cam puţin! Şi de asta se întâmplă ce se întâmplă cu trimiterea lor în Justiţie.

Distribuie pe Facebook