În urmă cu treizeci de ani, specialitatea Medicină Internă era denumită, pe drept cuvânt, „mama medicinii”. Examenul clinic complet al pacientului includea ca părţi distincte anamneza (dialogul amănunţit cu suferindul), examinarea minuţioasă (consultaţia) din cap până-n picioare şi pentru formularea diagnosticului se apela la o paletă modestă de explorări paraclinice şi analize de laborator. În aproximativ două ore se ajungea la diagnosticul pozitiv şi se începea un tratament ţintit, cu maximum trei-cinci medicamente.
Marele profesor Lown, într-o carte scrisă în urmă cu zece ani, intitulată sugestiv „Arta pierdută a vindecării”, afirma că „o anamneză şi un examen complet al pacientului asigură 85% din diagnostic în aproximativ 20 de minute”.
A trecut timpul, s-a extins invaziv paleta analizelor de laborator, au apărut metode imagistice complexe şi au apărut noile specialităţi: cardiologia, hematologia, nefrologia, gastroenterologia etc., dar ce ne facem cu bolile care sunt multe, unele nedescoperite încă? Abundenţa pacienţilor sufocă serviciile de primire urgenţe ale spitalelor mari, pentru că spitalele mici n-au făcut şi nici nu vor face, cele care au rămas, ceva de soi în diagnosticul şi terapia cazuisticii. Se aşteaptă ore întregi până le vine rândul, unii dintre pacienţi pleacă şi mor pe drumul spre casă sau acasă, alţii îşi dau duhul chiar în incinta Urgenţei până le vine rândul la computer-tomograf.
Medicul internist, bine pregătit în timpul rezidenţiatului (dar există şi unii mai modest pregătiţi), este singurul în stare să integreze complex şi rapid, într-un diagnostic, suferinţele bolnavilor: pe de o parte, la serviciul de Urgenţă, când este solicitat pentru un triaj clinic de calitate, la cazurile care nu suportă amânarea deciziei diagnostice şi terapeutice; pe de altă parte, la pacienţii internaţi deja în secţii diferite, când este chemat pentru examen clinic la pacienţi suferind de mai multe boli.
Medicina internă este deci o specialitate extrem de necesară încă, la toate nivelele de asistenţă medicală. În colaborarea interdisciplinară, deseori bagheta terapiei complexe la cazurile „încurcate” este ţinută în mâna unui internist bine pregătit. Selecţionarea medicilor de toate specialităţile e bine să fie făcută pentru marile unităţi spitaliceşti (clinici universitare şi spitale judeţene) numai prin concursuri adevărate la nivel naţional, prezidate de mari profesori şi de un grad ridicat de dificultate, cu probe scrise eliminatorii. Descentralizarea prost înţeleasă şi practicată a lăsat la discreţia consiliilor judeţene şi organelor de conducere din spitale organizarea unor concursuri de toată ruşinea. Rezultatele se vor vedea peste cinci-zece ani, când spitalele judeţene şi clinice se vor trezi fără valori medicale şi cu nivelul calităţii actului medical pe măsură. Malpraxisul e posibil să devină regulă. Să dea Domnul să nu am dreptate.
Destinul nu ţi se oferă pe tavă, fiecare ins este părtaş continuu la făurirea propriului destin. În măsura în care oferi din darurile cu care te-a înzestrat experienţa vieţii, cu victorii şi înfrângeri, primeşti de la cei din jur nectarul ziditor al destinului personal.
Dr. Tiberiu STĂNESCU
Un Comentariu
Puiu
„Se aşteaptă ore întregi până le vine rândul, unii dintre pacienţi pleacă şi mor pe drumul spre casă sau acasă, alţii îşi dau duhul chiar în incinta Urgenţei până le vine rândul la computer-tomograf „. Cum ar suporta pacienţii occidentali asemenea cuvinte? Selecţionarea doctorilor trebuie obligatoriu făcută aşa cum spuneţi dumneavoastră. Cred că şi eu am fost pacient al doctorului Stănescu pe vremea când nu exista aparatură, la Spitalul Racoviţa( cred că nu mă înşel) . Diagnosticul şi tratamentul le stabilea în urma unei discuţii amănunţite. Cu mine nu s-a înşelat. Rezidenţii care vor să ajungă la valoarea doctorului Tiberiu Stănescu, trebuie să fie mereu lângă Domnia Sa. Oare cum se descurcau doctorii ginecologi, cu gravidele, fără aparatură şi fără control lunar şi copiii ieşeau frumoşi şi sănătoşi!?