În al său poem „Un răsunet”, Andrei Mureşanu ne îndeamnă de pe la 1848 cu un simplu „Deşteaptă-te, române!” şi cu un complicat „Croieşte-ţi altă soartă”. Ce-i drept, de atunci am mai tresărit noi din când în când, dar din dusele deşteptări nu am căpătat şi deşteptăciune, respectiv priceperea, inteligenţa, iscusinţa de a ne croi o soartă mult mai favorabilă. Chiar şi din 1989, după acea trezire bruscă, tot ne mai aflăm într-o stare de moţăială, ştiindu-se că un ceas deşteptător te trezeşte, dar nu te dă jos din pat.
Recurgem la câteva exemple. Mai întâi, ce soartă i-am croit pământului nostru străbun? Ţăranii şi posesorii de terenuri n-au mai vrut să audă de asociaţie ori cooperativă agricolă. Acum, după aproape trei decenii, s-a trecut de la vehementul „noi vrem pământul” la publicitarul „noi dăm pământul”. Şi l-am înstrăinat, fie arabil, fie cu ape ori păduri, ţinând în mână lozinca „nu ne vindem ţara”. Am citit că un străin care a cumpărat 100 ha de pădure a delimitat proprietatea cu vopsea pe copaci, în culorile steagului ţării sale. Nouă ne-a lipsit acea deşteptăciune de a stimula crearea fermelor agro-silvice producătoare şi prelucrătoare din care proprietarii de terenuri, în calitate de acţionari, să aibă profit.
În al doilea rând, care este soarta bogăţiilor de interes public ale subsolului? Este adevărat că în Constituţie se prevede posibilitatea concesionării ori închirierii, dar cât de dibaci am fost pentru asigurarea exploatării acestor resurse naturale în concordanţă cu interesul naţional? Aceste bogăţii publice fie le-am lăsat de izbelişte (cărbuni), fie ne-am mulţumit cu circa 20% în acţiuni şi redevenţă modestă (petrol şi gaze).
În al treilea rând, nici în domeniul energiei electrice nu am avut pricepere din moment ce am vândut 51% din acţiuni unei companii străine de stat, în care guvernul respectiv este acţionar majoritar cu 70%. La ei se poate, la noi nu. Mai mult, i-am dat comision aceleiaşi firme să ne colecteze taxa de radio şi tv plătită de fiecare dintre noi.
Iată numai trei exemple în care nu am putut trece de la starea de visare la cea de raţiune şi inteligenţă, care să aducă un plus de bunăstare. Desigur, nu este de condamnat prezenţa cumpărătorilor din afară, ci neputinţa noastră de a progresa prin noi înşine. Acum să mai facem recomandări cu mintea cea de pe urmă ar fi ca în vorba de duh: sfatul după faptă este ca mantaua după ploaie.
C. BUJDOIU
