Azi, de Înălţarea Domnului, în bisericile noastre se face pomenirea eroilor căzuți pe câmpurile de luptă pentru credință, libertate, dreptate, apărarea țării și întregirea neamului. Deşi n-au nicio legătură cu aceste idealuri fără de care noi, românii, n-am fi existat între hotarele de astăzi, unii politicieni nu vor rata prilejul de a se fotografia pe la statui şi pe lângă tablouri cu viteji ai neamului, pentru a-şi spori capitalul electoral. Iar apoi, evident, îşi vor posta „isprăvile” pe Facebook, fiindcă nu se poate altfel…

Când scriu despre aceşti ipocriţi de care nu duce lipsă nici judeţul Argeş, îmi vine în minte Eminescu. Gazetarul de la „Timpul” încadra personajele de acest gen într-„un fel de sediment de pungaşi şi cocote”, „incapabili de adevăr şi patriotism”. Îmi vine în minte Eminescu pentru că – îmi place să cred – el este unul dintre cei care ne legitimează. Peste câteva zile, pe 15 iunie, se vor împlini 132 de ani de la moartea lui. Prin urmare, azi, de Înălţare, găsesc nimerit să-l pomenesc în câteva rânduri, poate de mulţi neştiute.

Printre cei care au asistat la serviciul funebru, în Biserica „Sfântul Gheorghe”, unde era expus corpul lui Mihai Eminescu, „pe un catafalc simplu, împodobit cu cetină de brad”, s-a aflat şi Ion Luca Caragiale, fost coleg cu el, o perioadă, la ziarul „Timpul”. Presa vremii nu relatează asta, dar marele dramaturg, care a adus o coroană de flori – era de faţă „şi-i zărim, prin ochelarii lui de miop, lacrimile, greu de stăpânit pentru un om atât de sensibil în faţa suferinţei şi morţii, mai ales când, dirijat de cântăreţul C. Bărcănescu, corul intonă litania Mai am un singur dor”. (Ion Roman – „Caragiale”)

Carul mortuar, tras de doi cai, s-a deplasat prin Bucureşti până la Universitate, acolo unde a oprit cât timp D. Laurian a rostit un discurs. Apoi, „cortegiul, mărit cu trecători, porni pe Calea Victoriei, Calea Rahovei şi urcă spre câmpia Filaretului, ca să se îndrepte spre cimitirul Şerban Vodă. Aici, patru elevi ai Şcolii normale purtară sicriul până la mormânt”. În articolul „Nirvana”, scris a doua zi după înmormântare, acelaşi Caragiale l-a evocat pe prietenul lui drag. „Şi dacă am plâns – spunea el – (…) n-am plâns de moartea lui; am plâns de truda vieţii, de câte suferise această iritabilă natură de la împrejurări, de la oameni. (…) Acest Eminescu a suferit de multe, a suferit şi de foame. Dar nu s-a încovoiat niciodată: era un om dintr-o bucată. Şi nu dintr-una care se găseşte pe toate cărările…”

Spuneam că azi, de Înălţare, se face pomenirea eroilor căzuţi în luptă pentru ca noi să o ducem mai bine. Iar pe 15 iunie ar trebui să-l onorăm cum se cuvine pe Eminescu, reper încă al identităţii noastre într-o societate pervertită de interese meschine şi inundată de vorbe goale. „Fără Eminescu – spunea Emil Cioran – neamul nostru ar fi neînsemnat şi aproape dispreţuit. Dacă n-am fi avut pe Eminescu, trebuia să ne dăm demisia. Eminescu este scuza României”.

Distribuie pe Facebook

Gabriel Lixandru

See Full Bio