Cât de greu este să faci faţă realităţilor zilei! Când să răsuflăm uşuraţi că, prin vaccinare, am scăpat de Covid-19, oficialii ne informează că s-a mai descoperit o tulpină a acestui virus, una românească. Alţii spun că e, de fapt, scoţiană. Românească sau scoţiană, nu mai contează. Este ca în poveştile din copilărie când un erou tăia capul balaurului, în locul căruia apăreau imediat alte două sau trei capete. A trecut un an, aşadar, de când ne-am uniformizat comportamentele prin respectarea distanţei fizice şi purtarea măştii protectoare, devenind totul mecanizat, obişnuinţă, rutină, mişcare automată. În orice caz, noul virus ne-a lăsat fără vechea siguranţă a unei vieţi obişnuite. Aceasta nu mai apare de la sine înţeleasă. În locul ei avem parte de o realitate aparent normală. Dar e numai aparentă, pentru că tot timpul o vom suspecta de pericole ascunse. De aceea cred că nu vom mai renunţa niciodată la masca protectoare, nu ne vom mai strânge mâinile cu putere ca în trecut şi nu ne vom mai îmbrăţişa niciodată cu adevărat.
Dar şi mai dureroasă este distanţa fizică dintre noi. Dacă de-a lungul istoriei avem exemple de distanţare socială, precum a boierului faţă de ţăran, a stăpânului faţă de sclav, a bogatului faţă de sărac, a politicianului faţă de omul de rând, începând cu noul virus vorbim şi de o distanţare fizică. Aici trebuie să fac o precizare: distanţarea socială este numai pe verticală, în timp ce distanţarea fizică este pe orizontală. Creatorul conceptului de „distanţare socială” este Ludovic Orban. Probabil că el nu a avut în vedere o astfel de distanţare pe verticală a populaţiei, dar subconştientul l-a trădat. Vorba aceea, gura păcătosului adevăr grăieşte. Aşadar, vom păstra mereu distanţă fizică de peste un metru între noi. Nu mai vorbesc de cea socială, care a apărut imediat după evenimentele din decembrie ‘89, când politicienii s-au distanţat social de poporul român. Apoi, prin purtarea măştii, vom spune şi noi, cum a spus Descartes, că se vede asemenea cuiva care înaintează mascat pe scena lumii. Cam asta-i partea de bucurie a noastră, în lumea aceasta. O lume care nu mai este interesată de adevăr şi de bine.
Într-o introducere la o scrisoare a lui Tolstoi, Romain Rolland, scriitor francez şi prieten cu Panait Istrati al nostru, spunea că civilizaţia pute de talente perfect inutile, care fac mai mult rău decât bine. Că atunci când vor fi mai puţini muzicanţi – în cazul nostru manelişti – mai puţini scriitori, mai puţini politicieni şi mai puţini jurnalişti de duzină, lumea va fi mai bună şi mai fericită. Căci cea mai mare artă este să ştii să ocoleşti răul şi să produci binele cu cât mai puţin efort. Or, la noi numai răul face audienţă şi numai răul este căutat. Răul e deja sesizabil, îl vedem tot timpul şi peste tot, ceea ce înseamnă că-l căutăm. Nu putem trăi fără el. Trăim de parcă mintea noastră s-ar afla în plin deşert. Iar acest deşert al minţii apare când nu mai resimţim diversitatea şi afectivitatea celor petrecute, deci când survine frica, una generalizată şi fără sfârşit.
La fel i se întâmplă lui Raskolnikov, personajul lui Dostoievski din „Crimă şi Pedeapsă”, când, în preziua crimei, el, culcat într-un crâng, visează că, fiind copil, vede într-o zi cum nişte târgoveţi, aţâţaţi de băutură, omoară în bătaie un căluţ neputincios, pus să tragă o căruţă enormă plină de cheflii. Imaginea provoacă în sufletul lui Raskolnikov, cufundat în somn, un sentiment de silă infinită. „Raskolnikov se trezi lac de sudoare”.
Iată că opoziţia la rău nu e în intelect, în stratul raţiunii, ci în adâncul sufletului, de unde răzbate în chip de milă nesfârşită faţă de căluţul pus să tragă căruţa ce poartă bestii cu chip de om.
Prin urmare, aşa ni se întâmplă şi nouă în zilele acestea, când suntem cuprinşi de o milă nesfârşită faţă de cei care mor singuri pe paturile de spital, infectaţi fiind cu SARS-CoV-2. Nimeni nu-i jeleşte. Or, această jelire serveşte unui scop de o importanţă capitală. Ea creează capacitatea de detaşare de durerea resimţită faţă de dispariţia celui drag. Fără ea, vom fi captivi pe veci acestui moment trist. Nu vom uita niciodată. Va rămâne în deşertul minţii noastre ca o sursă de neantizare. De altfel, unele studii arată că izolarea socială – aşa cum se întâmplă cu cei infectaţi de noul virus – dublează riscurile de îmbolnăvire sau de deces. Izolarea în sine are aceleaşi efecte pentru rata mortalităţii ca şi fumatul, tensiunea arterială mare, colesterolul crescut, obezitatea şi lipsa de mişcare. S-a descoperit că izolarea este mai grea pentru bărbaţi decât pentru femei. Numărul bărbaţilor izolaţi care mor este de două sau trei ori mai mare decât al femeilor. Faptul că cineva apropiat celui bolnav se află lângă el îi sporeşte funcţia imunitară a acestuia. Dar pe cine mai interesează astăzi astfel de subtilităţi? Pe nimeni! Scapă cine poate. Acesta este deşertul minţii noastre!
10 Comentarii
Anonim
Bine zis, scapa cine poate!
Anonim
Distanțarea sociala e pe verticala. Pai da ai niostri șefi amesteca sensul cuvintelor ca sa ne duca in eroare.
Goargăș
Chapeau bas!
,,Iar pe noi cetățenii de rând nimic nu ne mai unește și trăim alături, nu împreună (doar asta înseamnă distanțare socială)”
11 februarie 2021.
P.S. Bine, odată se mai vorbea și de saci de cartofi sau bolovani…Niște nuanțe!
Savu Gheorghe
Da, domnule Goargăş, cartofii se pot afla alături de bolovani, dar le sunt superiori acestora. Aşa e şi în viaţa socială. Poţi fi alături de cineva, dar acest cineva îţi poate fi superior cel puţin din perspectiva statusului social. Sau, poate, bolovanii sunt superiori cartofilor. În cazul acesta, aveţi dreptate. Nişte nuanţe, dar esenţiale. În rest, numai bine.
Anonim
Resentimentar? Păcat! Eu am glumit doar, încercând o reapropiere. ,,…cartofii pot fi alături de bolovani, dar le sunt superiori acestora” (?!?) . Probabil că ați dorit să rămân în tabăra ,,părăsitorilor” (deși mă confundați, nu sunt de aceași esență). Vă respect dorința. Sănatate!
Aloe Vera
” Dacă de-a lungul istoriei avem exemple de distanţare socială, precum a boierului faţă de ţăran, a stăpânului faţă de sclav, a bogatului faţă de sărac, a politicianului faţă de omul de rând ” … si a unei imbecile „invatatoare” de prin Slobozia fata de un elev de mult bun-simt.
Anonim
Breeeee, tradu-ne, că noi nu suntem așa deștepți ca matale. Ai milă…
marin
Asa cred și eu, că nu e durere mai mare pentru un bolnav, decât să privească spre ușă, așteptând să vină cineva din familie, măcar pentru o strângere de mână! asta e dorința lor diabolică: scapă cine poate! Cu cât scapă mai puțini cu atât mai bine!
Vasile
De aceea cred că nu vom mai renunţa niciodată la masca protectoare, nu ne vom mai strânge mâinile cu putere ca în trecut şi nu ne vom mai îmbrăţişa niciodată cu adevărat.
Unii sunt mascati chiar si fara masca!
ionel
O lume care nu mai este interesată de adevăr şi de bine.