Depresia a ucis-o pe Iulia la doar 32 de ani. Tânăra din Pitești a refuzat să se interneze.

Jurnalista Iulia Marin, de la Libertatea, a murit la vârstă de 32 de ani. Surse oficiale au indicat cauza morții: „Ingestie medicamentoasa”. Tânăra suferea de depresie și a vorbit deschis despre problemele cu care se confruntă pe blogul său. Nimeni nu s-ar fi gândit totuși că Iulia va recurge la un asemena gest.  

“Urmez, în aceste zile, un tratament mai puternic. Drept urmare, ca să fac față efectelor adverse, lucrez de-acasă, deși mi s-a recomandat o internare.

-Avem o rezervă în care puteți sta singură și are și priză, dacă vreți să vă aduceți laptopul, mi-a spus doctorița mea chiar ieri.

-Nu vreau să mă internez iarăși, am răspuns, hotărâtă.

-Invitația mea, ca să zic așa, rămâne valabilă, a continuat medicul.

Drept urmare, am rămas internată la domiciliu și am hotărât să mă comport cu mine ca și când aș fi chiar în spital. Cu multă, poate prea multă îngăduință.

Pastilele îmi provoacă somn, iar seara le iau după orarul pe care l-aș fi avut în spital: la ora 21.00. În consecință, adorm la 22.00 și mă trezesc la cinci dimineața. De fiecare dată când privesc pe fereastră, văd o lumină albăstrie care anunță răsăritul.

Stau în casă purtând un halat alb peste haine, la fel ca în spital. O parte din mine ar vrea să se interneze, dar altă parte – cea emoțională, probabil – privește internarea drept un eșec. Îmi doresc măcar un an în care să nu fiu internată, măcar un an în care să nu am aceste întreruperi.

M-am obișnuit, în schimb, cu dozele tari de medicație. În mod normal, chiar și în schizofrenie, se prescrie un singur antipsihotic. Eu iau două și nu pare că situația se va schimba prea curând. Două antipsihotice și un stabilizator emoțional despre care am mai scris și care chiar asta face, mă stabilizează, deși încep să simt că îmi și aplatizează unele emoții.

Mă simt, acasă, ca un copil mic de care trebuie să am grijă. Încerc să nu mă stresez, iar pastilele își fac treaba – anxietatea mea a dispărut, dar a fost înlocuită de această aplatizare afectivă care mă determină să fiu lipsită de reacție într-o măsură mai mică sau mai mare.

Teoretic, la numărul de internări și la diagnosticul pe care îl am, pensionarea pe caz de boală ar fi accesibilă. Cu toate astea, refuz să îmi întrerup activitatea la vârsta asta, poate și pentru că am văzut la mama mea ce înseamnă o pensionare prematură. Ea, care s-a pensionat la 38 de ani, și-a petrecut restul vieții încercând să supraviețuiască dintr-o pensie mizeră și o indemnizație de handicap de tot râsul. Eu, cu mai puțină experiență în câmpul muncii decât ea, aș ieși probabil chiar mai prost din toată povestea asta.

Îmi zic, așadar, că de data asta voi lupta cu toate armele ca să nu ajung din nou la spital. Deși mă tentează un repaus real, nu unul în care lucrez de acasă, aș vrea ca de data asta să mă forțez puțin și să nu mă mai las atât de repede doborâtă de simptomele mele.

Într-un fel, medicul meu a înțeles asta, a înțeles ceea ce îmi doresc și, într-un final, m-a aprobat.

-Poate că nu trebuie să tratăm chiar totul cu medicamente, mi-a spus, îndemnându-mă să procesez stările pe care le am.

-Nici eu nu cred asta, i-am răspuns.

Prin urmare, zilele astea croșetez gânduri, cu o anumită lentoare dată de medicamentele pe care le iau. Și simt, în tot acest timp, că se conturează în mine o nevoie de spiritualitate pe care știam că o am, știam că e foarte puternic sădită în mine încă din copilărie, însă abia acum prinde o oarecare rădăcină. Inițial, am crezut că este doar un mic capriciu, o etapă prin care trec și care va dispărea în timp, dar constat cu surprindere că ea nu doar că nu trece, ci se accentuează.

-Mă transform în mama, i-am spus unui prieten aseară, povestindu-i de activitățile mele cu iz spiritual.

-Văd, a răspuns.

Dar, de fapt, nu mă transform în ea, ci încep să înțeleg nevoia de spiritualitate, mai ales atunci când te lupți, de unul singur, cu o boală.

-Singuri suntem cu toții în fața bolii, mi-a mai spus medicul meu, tot ieri.

-Știu, i-am răspuns, am acceptat asta.

Dar, pe măsură ce zilele trec, găsesc în mine o nevoie puternică de a crede în ceva. Ascult, uneori, slujbe și ele mă transportă în copilăria mea, iar alteori mă întreb dacă aș putea să capăt o formă de spiritualitate care, fără să fie habotnicie, așa cum am văzut în familie, să simt că mă protejează și îmi dă un sens în viață. Oricum ar sta lucrurile, oricât de puțin aș crede în ceva, constat că această formă de spiritualitate pe care o caut și pe care, parcă, o recreez îmi face bine, mă liniștește, acționează asupra mea ca un anxiolitic.

Prima dată când mi-am dat seama că am nevoie de spiritualitate în viața mea, că astfel sunt eu construită a fost când am citit-o pe Elif Shafak, care pomenea despre sufiți în cărțile ei. Probabil, mă gândesc, voi reciti unele dintre ele.

Pentru mine, lipsa spiritualității s-a dovedit a fi la fel de gravă ca amputarea unui membru. Nu am vorbit decât o singură dată despre asta în terapie când, plângând, i-am mărturisit terapeutei mele de atunci:

-Nu mai cred în nimic.

Și, într-adevăr, nu mai credeam. Dar, până când nu am rămas singură, nu am văzut în asta o problemă – nu mai credeam, și gata.

Poate am nevoie de un prieten, fie el și imaginar, îmi zic uneori, când sunt cinică. Sau poate mi s-a făcut dor de mama și toate astea sunt o formă de a accesa o perioadă în care ea trăia și în care noi două ne împăcam bine. Cred, mai degrabă, în această din urmă variantă. Cred că dorul de mama se manifestă la mine prin apropierea de spiritualitate.

Nu cred că o voi întâlni în vreo altă lume și nu cred nici că ea se află, cum spuneau prietenele ei, într-un loc mai bun. Cred că asta a fost totul și, dincolo de viața ei de aici, nu mai e nimic. Dar ea continuă să trăiască în amintirea mea și, pe măsură ce petrec tot mai mult timp singură, pe măsură ce sănătatea mea devine mai șubredă, pe măsură ce crește numărul de pastile pe care le iau, așa cum, de altfel, mă așteptam, mă gândesc tot mai mult la ea și la lecțiile pe care le-a învățat în urma bolii ei.

M-am împăcat, de ceva vreme, cu gândul că eu însămi, la fel ca ea, nu mă voi face bine vreodată. Că, mai degrabă, aș putea fi mai rău. Mă agăț de aceste substanțe, de aceste pastile cu toată puterea, pentru că ele îmi conferă un sentiment de normalitate. Dar, în lipsa lor, știu că mă așteaptă doar nebunie.

Mă agăț de pastile și mă agăț de această formă de spiritualitate pe care încă o modelez, pentru că ele îmi aduc liniște. Și, în aceste zile, de asta simt că am nevoie – de liniște.

Nu mai cred în vindecări spectaculoase sau că eu aș fi excepția de la regulă. Mă bucur, în schimb, că pastilele pe care le iau nu au efecte adverse prea puternice, altele decât foamea pe care mă străduiesc să o controlez în fel și chip. Mă bucur că îmi iau anxietatea cu mâna, fără să mă sedeze și, deși acum trec din nou printr-o perioadă mai degrabă depresivă, știu că se poate mai rău, mult mai rău.

Deși, ca să zic drept, aș minți să zic că sunt deprimată, cât sunt mai degrabă foarte obosită. De parcă aș căra în spate toți anii ăștia de internări continue, de schimbări de tratament, de efecte adverse, toate astea asezonate cu o ură de sine.

-Vreau să pot mai mult, îmi zic, dar de fiecare dată când încerc mai mult, urmează o perioadă în care nu mai sunt bună de nimic.

-Vreau să fiu ca înainte, îmi mai spun, dar am constatat că nu mai pot fi ca înainte. Pur și simplu, nu mai pot.

Și învăț în aceste zile să accept ce pot și ce nu pot, îmi observ limitele, îmi dau câte o perioadă de grație în care să nu fac altceva decât să mă îngrijesc, cum spuneam, ca pe-un copil mic.

Mă întreb uneori dacă viața mea s-a terminat aici, dacă ăsta e punctul din propoziție, dacă mai pot aspira și la altceva decât la menținerea slujbei și la acest trai, parcă permanent în convalescență și nu știu ce să răspund. Probabil că nu, dar așa se simte. De parcă, de-acum patru ani, viața mi s-a terminat.

Dar vine primăvara, a venit deja, iar în curtea spitalului am văzut, ieri, o femeie care culegea toporași. Am cules eu însămi toporași când eram internată acolo și spuneam, cu mintea rătăcită, că mi-a înflorit chiar mie-n cap un toporaș.

Aș vrea să scriu și altfel despre recuperare, să scriu despre zilele petrecute-n soare, despre librăriile vizitate, despre plimbările matinale sau nocturne pe care le fac tot mai des. Dar, deocamdată, încă mai caut stabilitatea, acel tratament care să îmi aducă liniștea și, cred tot mai mult, tratamentul respectiv nu poate face mai nimic dacă eu însămi nu reușesc să mă recompun, să mă regăsesc, să refac toate legăturile pierdute, să mă împac cu mine”.