Se vorbeşte mult în ultimul timp despre democraţia participativă. Ea nu se referă la democraţie în general, ci la situaţia democratică din perioada post-alegeri. Or, la astfel de democraţie s-a renunţat acum două mii de ani din două motive. În primul rând se anula valoarea voturilor alegătorilor şi, în al doilea rând, se favoriza manipularea, pentru că în jocul politic postelectoral intra şi mulţimea străzii sau a pieţei. Însă nu trebuie să se înţeleagă că democraţia participativă a fost scoasă definitiv de pe scena politicii. Aceasta a reapărut în Franţa în secolul al XVIII-lea. Iar în România chiar s-a abuzat de ea atât în perioada interbelică, cât şi în cea postdecembristă. De exemplu, dacă în perioada interbelică studenţii ieşeau în stradă să protesteze, ei ştiau că era nevoie de o singură picătură de sânge ca să cadă guvernul. Picătura de sânge era transformată de opoziţie în baie de sânge. Apoi, în primii ani de după evenimentele din ’89 s-a apelat la democraţia participativă prin intermediul „golanilor” din Piaţa Universităţii, dar şi prin venirea minerilor la Bucureşti. Astăzi, prin intermediul democraţiei participative se urmăreşte introducerea unor noi realităţi politice, precum autonomie locală, societate deschisă, o lume fără frontiere, guverne locale etc. Se susţine că strada trebuie să hotărască strategia politică a celor care au câştigat alegerile. Drept care, ceea ce am văzut în Piaţa Victoriei, timp de peste zece zile, nu a fost altceva decât un exemplu de democraţie participativă, cu oameni înfierbântaţi, cu ţipete, loviri, ovaţii, contestări etc. Mai mult, la aceste manifestări au participat şi copiii, ai căror părinţi probabil că nu au trecut nici ei de vârsta infantilă. La fel, ce am văzut sâmbăta trecută la Piteşti, când PSD şi-a scos oamenii să susţină Guvernul Grindeanu, este tot un fel de democraţie participativă. Şi nici după o săptămână nu înţeleg gestul pesediştilor de a ieşi în stradă.

Democraţia participativă a fost inventată de grecii antici, dar care, când mergeau în piaţă (agora) să se ocupe de treburile statului, îşi lăsau adversităţile acasă şi căutau o cale de înţelegere. În niciun caz la astfel de întâlniri nu participau copiii. Şi, în felul acesta, democraţia participativă a favorizat naşterea unor discipline care acum se învaţă numai în universităţi. Este vorba de retorică, sofistică, diplomaţie. La noi, însă, o astfel de democraţie nu face altceva decât să dea cale liberă abuzului, manipulărilor şi huliganismului. Drept care, ceea ce se întâmplă astăzi în ţara noastră este incontestabil de domeniul aberaţiei. E o atmosferă plină de ură, pe care românul o suportă desigur fiindcă resursele lui de răbdare sunt imense, dar din care nu va putea face o normă de viaţă sănătoasă. Putem să venim cu tot felul de concepte moderne, dar dacă nu ascultăm vocea poporului, exprimată prin vot, este totul inutil. Iar idei precum democraţia participativă nu produc altceva decât un delir de grandoare isterică, un val de vizionari, metafizicieni şi profeţi care întunecă societatea.

Este vorba de o societate dată pradă tuturor fanatismelor, tuturor ideilor fixe. Or, societatea românească are nevoie de autoritate, nu de aberaţii importate care urmăresc să facă din ea o caricatură a societăţii occidentale.

Prin urmare, vorba lui Petre Ţuţea, după ce s-a votat, să fim democraţi în timpul liber, în restul săptămânii trebuie să funcţioneze legea şi autoritatea ei. Nu poţi să consulţi poporul sau să-l inciţi atunci când este vorba despre politici penale sau economice. Poporul îşi dă puterea prin vot tocmai ca tu să hotărăşti în asemenea chestiuni. Drept care, nemulţumiţi de rezultatul alegerilor din 11 decembrie, politicienii opozanţi au făcut din acţiunile lor protestatare adevăruri absolute, pe care le-au pus în buzunar ca pe un permis de armă şi, timp de peste zece zile, au părut să ne spună că au dreptul de a ne mitralia. E adevărat, nu cu gloanţe adevărate, ci cu vorbe, pancarte şi manifestări stradale. Iar începând cu momentul în care preşedintele Klaus Iohannis a ieşit în stradă alături de protestatari, a avut loc o legitimitate a celor care au protestat împotriva guvernanţilor. Şi astfel, omul trecutului care trăia într-o lume de arhaice reprezentări colective a fost chemat din nou la viaţă foarte vizibilă şi chinuitor de reală. Iată cum am ajuns să trăim o adevărată nevroză socială, iar, după câte se ştie, o asemenea nevroză trebuie să parcurgă zeci de ani pentru a se lecui. Dar demn de remarcat este faptul că democraţia participativă este antidemocraţie. Acesta este unul dintre paradoxurile democraţiei moderne.

Gheorghe SAVU

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio