Nu trebuie neapărat să te intereseze politica, ci doar să fii un trăitor conştient al acestei ţări, ca să ai sentimentul acut al lucrului rău făcut. Ce se întâmplă în aceste zile în România – care, de bine, de rău, avea calitatea de a fi stabilă economic şi politic – nu este deloc încurajator. Parcă şi-a băgat Diavolul coada şi a stricat toate orânduielile!
Am citit undeva ceva care mi-a atras atenţia şi se potriveşte foarte bine situaţiei confuze din ţară. Se zice că a fost întrebat Confucius: „Ce ai face dacă ai fi la guvernare?” Şi Confucius a răspuns: „Aş fi atent cum folosesc numele lucurilor, cum folosesc limba”. Şi a explicat ceea ce, pentru unii, ar fi un paradox, dar nu este: „Dacă foloseşti greşit limba, nu mai poţi să creezi ordine politică”. Este uimitor cum a prosperat, în aceste zile, „limba şerpească”, aceea bifurcată găzduind adevăruri lângă neadevăruri şi incendiind spaţiul public cu ură şi isterie.
Este adevărat că raţiunea de a fi a oricărui partid este Puterea, dar când ai ajuns la ea, susţinut de majoritatea electorilor, de ce să joci alba-neagra cu ea?
Această implozie din PSD nu este doar o problemă a unui grup conducător, nu este nici una a întregului partid; este vorba de responsabilitatea în faţa ţării, în faţa celor care au votat pentru un PROGRAM. S-au spus şi se spun atâtea vorbe – unele cu totul necontrolate, cum ar fi faptul că ne aflăm în faţa unei lovituri de stat (aiurea!!!), încât abuzurile verbale inflamează şi mai mult tensiunea. Fiecare parte/ grupare/ grupuscul ş.a.m.d. din PSD vântură adevărul ei şi ameninţă cu dezvăluiri incendiare. Atâtea să se fi strâns sub preş pentru că n-a fost făcută „curăţenie” la timp, sau a fost făcută în dorul lelii?
Presa, interesată sau nu de „breaking news”, adoră stările conflictuale, le hiperbolizează, le potriveşte de sare şi piper şi – în lipsa, totuşi, a elementelor reale care au dus la ruptura dintre Partid şi Guvern – brodează scenarii după scenarii. Asistăm, de fapt, la ceva şi mai grav pentru România, la lipsa de standard sau la un deficit de standard al clasei politice. Nu degeaba, după 1990, în diverse împrejurări şi cu alţi actori în postura de decidenţi, i s-a reproşat clasei politice deficitul de responsabilitate sau deficitul de competenţă, faptul real că este adesea paralelă cu ţara, cu INTERESUL NAŢIONAL. Acesta este invocat şi acum de cele două părţi beligerante, dar neconvingător, cu contururi slabe, fără tuşele ferme din ziua victoriei în alegeri.
Îmi vine în minte un film din „Digi Animal”: doi cerbi, încălziţi de lupta pentru putere, uită că se află în junglă. Nu mai au ochi şi urechi decât pentru a câştiga „victoria lor”. În tot acest timp, nişte lei au aşteptat răbdători şi, când au crezut că cei doi sunt epuizaţi, i-au atacat şi i-au eliminat astfel de pe scena vieţii. Tâlcul formulaţi-l dumneavoastră.
P.S. Eminescu este atât de actual! Zice ziaristul: „Toţi suspină pentru patrie cu fizionomia cea mai plângătoare de pe lume şi toţi NU vor binele, ci posturile patriei”.
Traian ULMEANU
