Azi m-am plimbat pe Strada Mare din Piteşti, să văd ce magazine s-au mai redeschis, cine a închis, cine mai râde şi cine plânge. Întâmplarea face să fi fost şi una dintre Zilele Piteştiului care au trecut neobservate din pricina „amicului” nostru alintat Covidel. Spun alintat fiindcă trebuie să ne obişnuim cu situaţia, să convieţuim dacă nu se poate altfel, să-l fentăm când e cazul.
Prin centru lumea era posomorâtă, plictisită, fără chef de discuţii. Masa de prânz a constat în covrigi mâncaţi în picioare sau pe bancă, fiindcă restaurantele şi terasele sunt închise, iar la „împinge tava” poţi comanda doar la pachet.
Fără un aport serios de proteine şi fără un orizont clar în ceea ce priveşte evoluţia epidemiei, piteştenii arătau ca după război. Unde mai pui că şi priveliştea era dezolantă. Şantierul din Piaţa Primăriei te obligă să ocoleşti întreaga zonă pe după clădiri, însă curioşii pot urca pe treptele Curţii de Apel să vadă stadiul lucrărilor. Deocamdată este greu de apreciat pe unde stă municipalitatea cu proiectul. Pe la ora 12, utilajele se odihneau lângă primăriei, iar muncitorii serveau un sendviş şi o cafea de la aparat pe nişte calupi din apropierea Galeriei de Artă. Cozi mari mai vezi doar la firmele de telefonie, la plăţi facturi.
Mulţi se declară învinşi de tehnologie şi preferă să aştepte la rând, decât să facă plăţi online. Măcar în perioada asta de izolare puteau fi autodidacţi, zic şi eu…
