N-a existat şi nu va trăi vreodată un medic care să fie unanim preţuit şi care să mulţumească pe toată lumea. Pentru că medicii nu sunt nici sfinţi, nici genii infailibile, nici paranormali. Oricât de buni studenţi au fost, oricât de lungă şi strălucită le-a fost cariera, oricâte examene, masterate şi doctorate au dobândit, ei pot greşi diagnostice, pot avea zile faste şi altele nefaste, nu au neapărat memorie de elefant, pot fi nervoşi, depresivi, obosiţi, nemulţumiţi de societatea în care trăiesc, de partenerul de viaţă şi de propriii copii.
Aşa apar diagnostice greşite, malpraxis, hărţuirea presei şi a televiziunilor, scandalul, oprobiul, reclamaţiile, agresiunile verbale sau fizice şi solicitarea de achitare a unor daune materiale pentru pacienţi. În România de astăzi, ieşită complet din decor, respectul faţă de medici a scăzut cumplit faţă de cum era în urmă cu trei-patru decenii. În spitale şi în policlinici este permanent o stare de tensiune şi o evidentă aversiune împotriva corpului medical. Începând cu brancardierii, asistenţii medicali şi medicii, până la manageri, oricine poate fi tutuit, înjurat, îmbrâncit sau luat la pumni şi şuturi în fund. Nu-i mai puţin adevărat că pacienţii şi aparţinătorii care-i însoţesc au adeseori dreptate. Dar lucrurile trebuie analizate cu calm şi discernământ de ambele părţi, fără ură şi fără răzbunare, aşa cum îmi amintesc că suna un slogan electoral de la primele alegeri libere din 1990.
Personal, sunt o structură nonconflictuală şi empatică faţă de toţi cei care-mi trec pragul cabinetului. Asta nu înseamnă că nu am avut de-a lungul anilor discuţii în contradictoriu şi pe un ton ridicat. Fiind piteştean, după stagiatură şi specializare am revenit acasă unde profesez cu dăruire totală de câteva decenii şi mă cunoaşte foarte multă lume. Necazurile apar în situaţiile în care cu mine nu se poate negocia nimic pe lângă lege. Şi atunci, conform balcanismului nostru, aud: „Hai, domn’e, chiar aşa? Vă cunosc de-o viaţă, ce dracu’!…” Zilele trecute i-am refuzat unui domn care pretindea că mă ştie de când eram elev eliberarea unei adeverinţe. A insistat, ne-am certat şi a plecat trântind uşa. Ulterior mi s-a spus de la informaţii că la intrarea în policlinică a întrebat: „Pe marele Pătraşcu unde-l găsesc?” Iar la ieşire, dând din mână a pagubă, a spus să audă toţi cei de faţă: „M-am lămurit şi de micul Pătraşcu!”
