Pe la începutul veacului trecut, când încă nu aveam o zi dedicată ziariştilor, un tânăr, pe atunci poet şi gazetar român, aflat în bejenie prin Franţa şi Elveţia, scria un aspru rechizitoriu la adresa presei româneşti. Fost laborant la fabrica de zahăr din Chitila, student incognito la Paris şi la Geneva, ajutor de bijutier şi de ceasornicar, dar şi călugăr la Mănăstirea Cernica, a deprins tainele scrisului în mod autodidact, în liniştea chiliei sale de la marginea Capitalei. Rândurile scrise de marele estetician al urâtului, Tudor Arghezi (căci despre el e vorba), sunt la fel de valabile şi azi, ca şi acum mai bine de un secol. Reamintesc aici câteva fragmente din articolul respectiv, cu nădejdea că o autocritică, cum se obişnuia pe vremuri la Partidul Comunist, nu ne strică nouă, ziariştilor, nici azi.
„Presa, pentru cine o cunoaşte, presa de partid şi de afaceri, cu infirmii ei morali, cu ţaţele ei bătrâne, sterpe şi mustăcioase, cu staroştii, cu pezevenghii, cu dobitoacele gulerate, veştejitură şi gunoi, noroaie şi bale, mâncărime şi neputinţă, e ceva ca un templu prelungit cu un bordel… Într-un număr care va fi închinat acestei a patra puteri în stat se va face inventarul nulităţilor căscate, care în bună parte alcătuiesc numita putere. Cu tămâia cuvenită va fi afumată cinstirea arendaşilor de presă, oamenii care adeseori nu cunosc uzajul propriu al condeiului, rataţi ai tuturor profesiilor şi chiar ai politicii, slugi… cretini şi gheşeftari. Nimic mai jalnic.
În acelaşi timp, ca lumea de robi a celor aşa-zişi mici: salahorii, fără scânteie posibilă, ai celor douăzeci, treizeci de coloane cotidiane, asupriţii unei munci care ar ţine prin definiţie de creier şi care se face mai mult cu spinarea… Prostia ce domneşte într-o bună parte din presa românească, azi, când prea puţini mai sunt să-şi amintească de adevărata chemare a gazetarului, când dascălii independenţi de gândire au pierit unul câte unul, şi când cei rămaşi par grosului ziaristic sau nebuni, sau subvenţionaţi, e o prostie neînchipuită. Şi această prostie comandă un cortegiu întreg de apucături şi vicii care înjosesc meşteşugul de ziarist, privit ca o îndeletnicire de multe ori inferioară… În acest spirit intelectual se simt bine jurnaliştii… care slujesc, pe câţiva gologani, şi Anei, şi Caiafei. În definitiv, câte ziare se pot lăuda că fac educaţia politică sau sufletească pe care cititorii o aşteaptă de la presă, pentru ca ziaristul să merite salutul respectuos al publicului, cu care el ştie să-şi întâmpine prietenii şi apărătorii?
O redacţie e o viermărie de sentimente mici, meschine, de intrigi, de calomnii, de concurenţe necinstite. Gazetarul care ne va da într-o carte sau piesă stilizată, jumătate satirică şi jumătate sentimentală, amintirile lui va face opera literară şi educativă. E ciudat că el, care cunoaşte şi se pasionează pentru toate revendicările şi varsă câte o lacrimă neagră sau violentă pentru nefericirea cuiva, el care însemnează, vorba vine, atât de mult în ţara constituţională, el n-are mijloc să se gândească la dreptatea şi la nefericirile lui proprii. Gazetarul trebuie să fie mut în ce-l priveşte. Doleanţele lui profesionale nu pot avea trecere la ziare şi nu găsesc niciun apărător. Dacă n-ar fi atât de poltron şi de laş, ziaristul român ar găsi în asociaţii şi sindicate, independente de domnii procopii, o armă de apărare antipatronală… soarta lui te-ar înduioşa şi ţi-ar scoate accente aproape sentimentale…”
Sorin SIMION
