Vraja colindelor ne-a trecut în noul an sub un ritual sacru. Milioanele de urări, prin telefon sau prin viu grai, au avut, pe lângă alte speranţe, cuvintele, devenite magice, ca sănătate, belşug, linişte. Nu o linişte – băltoacă stătută, ci o linişte favorabilă gândirii, proiectelor, mersului înainte, nu stagnării!

Nu trebuie să fii filozof ca să realizezi că cele trei stări sunt legate intrinsec şi că de ele beneficiem doar într-un climat de normalitate. Trăim noi, sau, mai zis, a trăit România, în 2016, într-un climat de normalitate? Eu aş zice că doar din când în când. Alţii sunt mai tranşanţi şi afirmă, într-o sintagmă foarte sugestivă, că trăim într-o societate „piranesiană”. Ştiţi specia aceea de peşte – piranha – cu dinţi de carnivore, care sfâşie, într-un spectacol grotesc, orice organism viu. Asemenea ape sunt şi pe la noi…

„Piranesianismul”, ca să dezvolt termenul, se potriveşte României ultimilor ani. Politica şi politicianismul acoperă parcă totul, partidele dezvoltând – în efortul lor de a accede la putere, uneori prin metode ce sfidează democraţia şi statul de drept – o agresivitate ce a pătruns în toate domeniile. S-a vorbit şi se vorbeşte, de aceea, de un adevărat „război al românilor împotriva românilor”.

Nu este o noutate faptul că, drept consecinţă, trăim într-o societate divizată, într-o dez-unire, în care n-are cum să mai încapă liniştea, ci viermuiala. De fapt, parcă nici nu se doreşte linişte, noţiune care a ajuns să fie dispreţuită, aşa cum dispreţuite au ajuns, în limbajul unora, patriotismul, virtuţile strămoşeşti.

Liniştea a devenit, pentru unii, în dezacord cu normalitatea. Nu mai vorbim despre verticalitate! Coloana vertebrală a unora – şi spaţiul public ne-o confirmă – este laxă în faţa banului, a titlurilor necuvenite, a demnităţilor publice (care numai demnităţi nu mai sunt!!!) promise după  un adevărat program de dispreţuire a profesionalismului, a competenţei. „Descurcăreala” le-a luat, din păcate, locul. Este o adevărată înstrăinare de moralitate, de valori; de aceea, nici societatea nu mai este meritocratică, ci vulnerabilă corupţiei, jocurilor de putere, sub ochii instituţiilor de stat supuse – şi ele (… din ce cauze?) – lipsei de respect.

În acest climat ce şi-a revărsat conţinutul mâlos şi în aceste zile colindele urătorilor sună, compensatoriu, de pe altă lume. Una pe care ne-o dorim liniştită, normală, prietenoasă pentru gânduri bune, pentru proiecte şi aşteptări. Deocamdată, senzaţia mea este – dacă nu greşesc – că România trăieşte un minorat ce-o face să cam vremuiască prin Istorie.

Am adunat toate aceste gânduri, pe care nu le-am putut ocoli – pentru că, mi se pare, fac parte din actualitate, din viaţa noastră – cu speranţa că 2017 poate fi, totuşi, un nou început.

Îl dorim promiţător – faţă de adamismul pe care-l trăim din patru în patru ani – când o luăm mereu de la început, ca şi cum, în anii anteriori, nu s-a construit nimic rezistent. Ca şi cum nişte piranha ne-ar lua şi pământul de sub picioare. Nu vreau – nici nu pot să-mi închipui aşa ceva! – să trăim, cu toate consecinţele, produsul unei societăţi superficiale, în care un nou Stănică, aidoma personajului din „Enigma Otiliei”, să clameze: „Să dăm şi noi un Eminescu, tu-i ceara mă-sii!”

De derizoriu trebuie să ne fie teamă, de abandonul tot mai accentuat al valorilor, de această înjurătură, sinteză a căderii, a împăcării cea mai de jos cu un provizorat ce parcă a pus stăpânire pe noi, pe România. De aceea, privesc cu nădejdi mari spre 2017!

Traian ULMEANU

Distribuie pe Facebook

Traian Ulmeanu

See Full Bio