Un partid a trecut la evaluarea miniştrilor din Guvern şi criteriile departajării au fost alese vizibilitatea, abilitatea comunicării, prezenţa la emisiuni de radio şi televiziune…

Este un fapt cunoscut: trăim într-o societate a comunicării. Cine comunică bine, cine transmite mesaje convingătoare are puterea. Convingătoare? Da, convingătoare, până acolo încât şi ştiri false (deşi este un rău din ce în ce mai prezent!) să aibă impact asupra bazinului „bombardat” comunicaţional. Aşa au apărut „fake news” (minciuni, până la urmă!), aşa şi-au făcut loc manipulări de tot felul.

Nu trebuie, aşadar, în faţa acestei realităţi, să subestimăm calitatea de a comunica, de a transmite, de a face cunoscute realizările sau intenţiile ministeriale – nu! – dar cu măsură! Cu măsură, pentru că, în niciun caz, nu trebuie pus carul înaintea animalelor de tracţiune. Or, aici hiperbolizând calităţi oratorice ale unuia sau ale altuia, ajungem la forme fără fond: un fel de „minte-mă frumos!”.

Discuţiile care derivă de aici sunt multiple. În primul rând, trebuie să ne punem întrebarea: pe cine promovăm? Rude, prieteni, yesmeni, loiali, foşti harnici lipitori de afişe, concitadini, consăteni, foşti colegi de şcoală, oameni cu resurse financiare pentru partid şi atât? Experienţa ultimilor ani ne arată că viaţa politică de la noi s-a degradat într-o anumită măsură pentru că multe promovări, multe numiri în funcţii importante trec pe planul al doilea competenţa, „şcolirea” pretendenţilor, I.Q.-ul lor. Ceea ce ar trebui să fie, în aceste cazuri, o societate meritocratică devine o afacere de partid. De fapt, una pe spinarea societăţii!

Multe porecle ale miniştrilor sau ale unor politicieni sunt legate tocmai de ieşirile dezastruoase în public, în care cunoştinţele generale, gramatica, cultura, în general, sunt făcute ţăndări.

Unul s-a scuzat că e inginer şi – auzi! – nu ia totdeauna… gramatica cu el; altul, că aşa se zice pe la el, în regiune, fără să ştie că, în calitate de demnitar, trebuie să vorbească limba literară; altul nu se mai scuză în niciun fel, în faţa cascadei de derapaje lingvistice, ca şi cum funcţia importantă pe care o deţine i-ar da dreptul la licenţe. O fi auzit, poate, despre licenţe poetice, dar acestea n-au loc într-o astfel de discuţie!

Revenim la fondul problemei: calitatea miniştrilor care dă calitatea de ansamblu a Guvernului. Ce dacă ştie a vorbi cât de cât cum trebuie, dacă treburile ministerului „merg” cu frâna de mână trasă?!? Promovăm verbiajul? Un ministru trebuie evaluat, în primul rând, după rezultatele muncii sale, după consecinţele pozitive din acel sector social.

Există, în practica mondială, aşa-numiţii „P.R.-işti” (public relations) – purtătorii de cuvânt. Cei mai buni i-a avut Banca Naţională, de la Baltazar încoace.

Ideea de a evalua miniştrii după cum au apărut la rampă, cu comunicări, ni se pare dacă nu falsă, cel puţin de-a-ndoaselea! Este un reflex datorat faptului că mass-media, mai ales televiziunile, şi-au arogat dreptul de a escalada poziţia – dintr-a patra putere, cum i se mai spune, în prima putere. Nu ştim în ce ţară se mai face şi se mai desface politica internă la televizor, ca la noi! Politică la televizor, nu în Parlament!!!

Preferăm miniştrii ponderaţi în aceste „ieşiri” la televizor, dar care să prezinte un bilanţ pe care să-l simtă, pozitiv, populaţia! Altfel, putem gândi (vai!) şi aşa: daţi bine la televizor, sunteţi telegenic? Puteţi fi ministru!

Distribuie pe Facebook