Fac parte dintr-o generaţie fără dascăli autentici şi fără părinţi spirituali – binînţeles, cu excepţii. Astăzi oamenii de o vârstă aproximativă cu a mea se pregătesc să devină pensionari. Generaţia mea mai are câţiva ani până va învăţa „arta de a fi bunic”, de Hugo, scriitorul francez. Acum intră în viaţă o nouă generaţie, care nu l-a cunoscut pe Ceauşescu. O generaţie care a afirmat în timpul restricţiilor impuse de pandemia de Covid-19 că nu se poate împăca uşor cu „sclavia” în virtutea căreia cârciumile, cafenelele şi terasele au fost închise după o anumită oră din noapte. Tineretul crede că dă dovadă de eroism dacă protestează împotriva restricţiilor impuse de pandemie. O generaţie de tineri, aşadar, care nu reacţionează însă atunci când chiar se impune să ia atitudine împotriva umilirii poporului său. Iar dacă acest lucru se întâmplă, se face timid şi în grabă.

Or, după câte cunosc eu, popoarele se schimbă în istorie, fără îndoială, dar dacă există posibilitatea de a cuprinde veacurile, de a salva trecutul de uitare şi incomprehensiune, acest lucru este legat de geniul poporului, de unele trăsături care-i sunt proprii. Aşa că tare mi-e teamă că geniul poporului meu e pe cale să se stingă. Căci, în zilele acestea, a fost inaugurată la Sibiu, în prezenţa preşedintelui României, statuia lui Samuel von Brukenthal, cel care a semnat ordinul de a fi traşi pe roată eroii neamului Horia, Cloşca şi Crişan. Şi tot acest om, în timpul mandatului de primar al Sibiului, a demolat statuia lui Gheorghe Lazăr ce patrona piaţa centrală a oraşului.

Pe de altă parte, trebuie să precizez că nu am nimic împotriva lui Samuel von Brukenthal – o fi avut şi el meritele lui – dar gestul politic nu trebuia să-mi afecteze sentimentele mele istorice. Sigur, nu caut să privesc asemenea gesturi sfidătoare la adresa poporului nostru prin ochelarii resentimentului. Dar când cineva, indiferent cine, mă priveşte de sus în ţara mea, atunci iau atitudine (şi nu mă refer numai la acest articol, ci şi la discuţii, conferinţe etc.) Aşa am învăţat eu la o şcoală de prestigiu tot din Sibiu, prin anii ’80 ai secolului trecut, când citeam istoria poporului pe banca din faţa statuii marelui Gheorghe Lazăr. O şcoală care îl avea drept patron spiritual pe învăţatul transilvănean.

Aflat pe acea bancă, aşadar, Gheorghe Lazăr mă privea de parcă era un dascăl din piatră. Or, ce poate simţi cineva care nu aparţine acestui popor în faţa statuilor eroilor neamului nostru? Nimic! Pentru el aceste statui sunt simple mărturii ale istoriei. Şi atât! Ca străin, nu ai cum să descifrezi moravurile unui alt popor, chiar dacă trăieşti în mijlocul lui un timp mai îndelungat. Sigur, se poate ajunge la o înţelegere în privinţa unui modus vivendi, cum spun din timpuri străvechi diplomaţii. Însă, în vremurile noastre, intră în viaţă o generaţie care se revoltă prin pieţe şi bulevarde pentru că nu e lăsată să se distreze noaptea, scandând pentru libertate, fără să înţelegă ce înseamnă libertatea cu adevărat. Nu e, deci, de mirare că am ajuns astăzi să fim batjocoriţi în fel şi chip de nişte neaveniţi pe post de cozi de topor pentru tot felul de interese străine neamului acesta.
Care dintre tinerii de azi revoltaţi ştiu că altădată eram judecaţi după dosarul de la cadre? Că în funcţie de acest dosar erai sau nu acceptat la şcoli sau angajat în muncă? Ştiu ei că pentru o vorbă spusă poate la întâmplare împotriva regimului, erai imediat anchetat şi arestat?

Şi în ciuda acestor condiţii fioroase, generaţia mea a ieşit în stradă şi s-a scuturat de comunism ca raţa de apă, vorba lui Petre Ţuţea. Aşa că noi, tinerii de atunci, eram răspunzători de ceea ce au făcut părinţii şi bunicii noştri. Trebuia să ai dosarul în regulă ca să-ţi proiectezi viaţa după anumite aspiraţii. Logica ideologilor comunişti era că mărul nu cade prea departe de pomul în care s-a copt. Drept care, eu însumi am trăit şi m-am conformat cerinţelor ideologice ale timpului, însă m-am ferit să fac parte din partidul unic. Ca mine au procedat şi alţii din generaţia mea. Iar părinţii şi bunicii au trebuit să supravieţuiască într-un fel sau altul, ferindu-se să le spună fiilor şi nepoţilor adevărul. Lucru acesta a făcut să fim amputaţi de o parte a sufletului nostru, fiind veriga lipsă a vieţii noastre spirituale. Şi abia după evenimentele din iarna lui ’89 mi-am dat seama de motivul real pentru care partidul comunist se ferea mai mult de părinţi şi bunici decât de nepoţii lor. Rudele noastre „ştiau” că puterea comunistă nu era legitimă. Şi mai ştiau multe altele. Mama, de exemplu, a ştiut exact unde se aflau hotarele pământului confiscat de comunişti, întrucât bunicul matern a îngropat câte o piatră la fiecare capăt de hotar, cu speranţa unei reveniri la normalitate. Aşadar, comuniştii se fereau de părinţi şi de bunici pentru că aceştia „ştiau” că nu au legitimitatea de a se afla la conducerea statului. Iar eu ştiu azi că aceia care au inaugurat statuia lui Samuel von Brukenthal în centrul Sibiului nu au legitimitate şi nu sunt reprezentanţii poporului român, ci doar nişte jalnice cozi de topor.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio