Sorin Mazilescu

Ce frumos se vorbeşte despre dascăli! Câte laude venite din toate părţile la câştigarea unor concursuri, olimpiade şcolare etc! Dar mişcătoarele cărări ale tranziţiei, cu suişuri şi coborâşuri, ne fac să-­i uităm mai mereu pe dascăli. Pe aceia care sunt, cu adevărat, sarea pământului, mâna care încolţeşte în minţile pline de seve fecunde ale tinerilor.

Se spune că majoritatea tinerilor ia forma şi asemănarea dascălului. În chip­ul dascălului de astăzi se oglindeşte chipul proteic al vremurilor. Baza naţiunii s-a zidit pe umerii dascălilor şi a preoţilor. Truda lor jertfel­nică, de păstori care au trecut prin urgia istoriei, s-a pus în slujba unui vis: ridicarea din neant şi luminarea celor mulţi la jarul pâlpâitor al ştiinţei de carte.

Afectată de o criză adâncă, societatea a trăit, odată cu intrarea într-o nouă eră a biografiei sale, revelaţia sensului pragmatic al existenţei fundamentale pe principii noi. Deodată a înţeles, raportată la date obiective, că în lupta pentru subzistenţă ori, mai departe, pentru prosperitate, rolul şcolii este neînsemnat.

Numele dascălilor se împleteşte, în cur­gerea sinuoasă a timpului, cu destinul. Titlul de dascăl a crescut impetuos în conştiinţa naţiei, oglindit în ea ca un blazon. Culmea gloriei a atins-o între cele două războaie mondiale, în vremea îngăduitoare a înfloririi. Dascălul interbelic a cunoscut toate onorurile şi s-a bucurat de creditul deplin al societăţii. O societate construită pe temelia principiilor etice, având drept coloană vertebrală o solidă ierarhie axiolo­gică.

Astăzi se impune ca dascălul şi implicit şcoala să devină o prioritate naţională. Ea, şcoala, a fost împinsă progresiv spre mar­ginea lumii româneşti de astăzi. În sistemul autohton de valori ea s-a situat pe unul dintre ultimele locuri, alături de lucrurile mai puţin importante, facultative. Şcoala este ca un copil sărac al unei mame binevoitoare, dar neputincioase, care rămâne mereu la coadă şi ia ce mai apucă din sacul peticit.

Meseria de dascăl, alături de altele, s-a înscris pe o pantă perfidă, începând a aluneca progresiv spre zonele medii şi joase ale ierarhiei. Ne mai mirăm şi chiar între­băm cum mai ies generaţii de copii bine pregătiţi din mâinile dascălilor în condiţiile actuale? Ies, pentru că dascălul adevărat nu şi-a pierdut conştiinţa, nu a uitat pentru ce a fost instruit, care i-a fost menirea lui în viaţă. Dar societatea de astăzi face ca sluji­torul catedrei să fie detronat progresiv din înalta-i condiţie şi transformat, odată cu mulţi alţii, în slujbaş obedient al sistemului, în tribună a învăţăturilor oficiale, găunoase şi inestimabile. Este adevărat, săracia ne-a adus în această fază, în această realitate implacabilă care subminează visul devenirii spirituale. În prezent, şcoala înseamnă, pentru mulţi, sacrificiu, care reclamă drămuirea exactă a bugetului familial subţire.

Aventura fascinantă a educaţiei nu mai este accesibilă oricui. Când viaţa se zguduie din temelii, năzuinţa spre condiţia elevată a educaţiei pare un act temerar. După schimbarea din decembrie ’89 s-a început o reabilitare treptată a întregii obşti, iar revenirea acesteia la matca firescului a putut alcătui cadrul recuperării complexe a dascălului.

Au început să mijească zorii noi ai spe­ranţei, născuţi din credinţa că procesul istoric nefast al declinului trebuie să ia sfârşit. Dar nădejde deşartă! Fenomenul degradării educaţiei a continuat, în răspăr cu mersul temerar al societăţii spre zări tri­umfătoare. Eliberat din chingile ideologiei şi ale dogmelor otrăvite, dascălul naţional şi-a recuperat formal libertatea, dar nu a ajuns să o experimenteze deplin. Dascălul român de azi, încercat de sirenele emancipate, rămâne, circumscris determinărilor tranziţiei, robit unei condiţii confuze. Sărac lipit, cu orizonturi cenzurate de neputinţe terestre, dascălul se zbate să se sustragă declinului ontologic.

Imaginea dascălului, deformată în bizare reprezentări tranzitorii, după o estetică a hazardului, năzuieşte a fi arbitrată. Pe ruinele celei vechi nu s-a construit nimic. Renaşterea aşteptată întârzie. În folclorul nostru există „o poveste” despre înnoirea timpului, numită „bătutul mărgicii”. Primăvara, într-un loc anume se adună toţi şerpii din lume, unde se luptă aprig. După luptă, datorită efortului, rămâne o spumă din care se întrupează o mărgică, o piatră preţioasă. Şarpele care apucă să o înghită se transformă în balaur şi se urcă la ceruri, purtând ploile. Ploile mănoase, aducătoare de recolte bogate.

Admiţând că înnoirea timpului şcolii va fi mănoasă, nu ne rămâne decât să vedem şi cu ce va fi el umplut mai departe.

Dr. Sorin MAZILESCU

Distribuie pe Facebook

Argeşul

See Full Bio