Acum câteva zile am poposit într-un sat de munte, împrejmuit din toate părţile de muscele, asemenea unor spinări încovoiate. Era o zi înnourată, dar frumoasă. Pe muscele zăpada era numai petece, printre care o turmă de oi îşi căuta iarba uscată. Oile erau parcă prinse de o gravitaţie inversă: adică atrase de cer, nu de pământ. Doar din când în când se auzea câte un lătrat de câine singuratic. Eram invadat de parfumul iernii şi, de departe, de dincolo de pădure, în vraja acelei zile, a început să adie un vânt plăcut, puţin răcoros, care aducea cu el zvonuri neînţelese şi nedesluşite. Am ieşit din sat, aşadar, spre nord, unde un muscel se vedea punctat de coroana câtorva copaci desfrunziţi. De o parte şi de cealaltă a potecii pe care mergeam şi care se împletea aproape necontenit cu firul argintiu şi gâlgâitor al unui izvor, se întindeau, până sub coastă, fâşii scurte de arături bolovănoase, roşietice sau cafeniu închis. Furat de drum, m-am despărţit pe nesimţite de sat, ajungând la locul unde izvorul ţâşnea ca un fuior dintr-o stâncă. Poteca ducea mai departe, urcând coasta prelungă a muscelului, presărat, din loc în loc, cu tufişuri de mărăcini sau copaci bătrâni, schilodiţi de vreme ori pe jumătate uscaţi.

Am urcat muscelul şi, sus, am stat sub un fag care îşi prezenta coroana desfrunzită într-o falnică înfăţişare. Vremea caldă, aerul curat şi înviorător îmi produceau o bună dispoziţie, varietatea de culori a întregii privelişti îmi delecta privirea. Îmi simţeam sufletul plin de evlavie faţă de această nemărginire; se dăruia cu smerenie, astfel încât se năşteau raporturi magice între cele văzute şi cele nevăzute. Impresia pe care mi-o provoca bolta cerului devenea devoţiune evlavioasă, simţire religioasă. În acelaşi timp, gândul îmi fugea departe… Când, deodată, am văzut un bătrân ieşind dintr-un tufiş. La câţiva paşi, a început să-mi vorbească: „Omule, eu sunt Moş Nicolae şi îţi cunosc preocupările. Uite, vreau să-ţi încredinţez un secret, un mare secret, pe care oamenii din toate timpurile au căutat zadarnic să-l afle. Îţi voi spune o formulă pe care, dacă o vei pronunţa în faţa cuiva, îl vei face nemuritor. Dar trebuie să ştii că această putere o ai numai faţă de un singur om şi cui i-ai dat-o e bună dată, fiindcă nu i-o mai poţi lua înapoi… Aşa că gândeşte-te bine şi alege-l pe cel vrednic de această soartă. Pe cel care crezi că va face cel mai bine omenirii, cel care nu trăieşte pentru nimic altceva decât pentru a munci în slujba adevărată a umanităţii şi a progresului binefăcător… pe acela să-l alegi. Dă-i nemurirea ca să poată continua la nesfârşit, pe calea aceasta vrednică…”

„Nu, nu primesc… E un lucru prea mare acesta pe care mi-l ceri. Nu ştiu pe cine să aleg, să nu greşesc… Dându-i acest mare dar cuiva care nu-l merită, nu-i voi aduce astfel omenirii, în loc de cel mai mare bine, cel mai mare rău? Caută pe altcineva să aleagă. Eu nu pot…” – i-am zis bătrânului. „Ce spui? – a continuat atunci Moş Nicolae. De ce zici că nu poţi alege pe cineva?! Nu sunt în lume declaraţi sfinţi cei care aduc fericirea omenirii? Nu sunt învăţaţi, politicieni care muncesc pentru oameni?… Nu sunt artişti care-l bucură pe om în nenorocire, medici care alină suferinţele, preoţi care propovăduiesc cuvântul divin?”

„Nu, nu primesc – l-am întrerupt eu încă o dată, cu hotărâre. E adevărat că sunt mulţi aceştia, de care spui. Dar mă îndoiesc că-l fac nemuritor pe vreun om… Poate că oamenii fac binele pe care-l fac, ştiind scurtimea vieţii, atât a lor, cât şi a celorlalţi. L-ar mai face oare cineva care s-ar simţi nemuritor, atotputernic şi fără teamă de nimic? N-ar deveni nesimţitor la suferinţele celorlalţi, sau poate chiar tiran? Ştiu că… ” Dar bătrânul pieri deodată, fără să-mi mai asculte argumentaţia… Iar eu m-am trezit, căci adormisem şi visasem. Aşa că toate cele de mai sus nu le-am trăit decât în vis. Poate că de aceea n-am ştiut cui să-i dau darul lui Moş Nicolae. Oare, acum treaz, aş şti să-i dau cuiva darul bătrânului?

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio