Am scris intenţionat aceste rânduri înainte de a afla cine a fost ales la Congresul PNL. Acesta a reţinut atenţia de multă vreme, spaţiul public – cum am mai afirmat – fiind abuzat. Alegerea preşedintelui unui partid rămâne totuşi o problemă internă a acestuia, chiar dacă este la guvernare. Altceva interesează cu adevărat opinia publică şi mă raliez acestei idei: este vorba de conceptul politic „buna guvernare”. Aceasta este obligaţia patriotică (chiar dacă, în ochii unora, patriotismul a devenit monedă fără valoare!!!) a oricărui partid. PNL este la guvernare (alegerile au avut totuşi alt scor!) şi este obligat să servească ţara, aşa cum, prin testament, au lăsat Brătienii.
Până sâmbăta trecută, toată lumea parcă îl aştepta, în van, pe Godot, aşa cum o făceau, în piesa lui Samuel Beckett, personajele Vladimir şi Estragon. Concret: miza „Godot” a fost, săptămâni de-a rândul: cine va fi ales, Câţu-Superman sau Orban?; se va rupe PNL, aşa cum sugera cineva observând atacul la baionetă între cei doi?; preşedintele Iohannis va avea rol hotărâtor în „guvernul meu”?; ce se va alege din Constituţie, pe care toţi preşedinţii – de la Iliescu încoace – au încălcat-o mai mult sau mai puţin? Și multe altele. De la Băsescu, pe scena politică a apărut „preşedintele jucător”. Nu este spaţiu suficient să enumerăm derapajele acestuia în raport cu Parlamentul, cu Guvernul, cu voluntarismul practicat de acesta, însuşindu-şi calităţi decizionale anticonstituţionale.
De peste Ocean, preşedintele Iohannis, nu în geacă roşie, cum a apărut la un miting anti-PSD, a intervenit – neconstituţional – şi a spus: „Îl încurajez pe Florin (intimitate nepermisă unui preşedinte arbitru obiectiv între partide, cum îi cere Constituţia) să continue şi să nu se teamă şi pe liberali să rămână la guvernare”. Câţu, încurajat mereu de la Cotroceni, nu s-a lăsat mai prejos şi a făcut nişte declaraţii de autist, de netrăitor parcă în România contemporană: „guvernarea merge foarte-foarte bine”; „am luat cele mai bune măsuri pentru economie şi se vede”; PSD, duşmanul poporului şi altele, cum ar fi, de pildă, răspunsul la întrebarea „Ştiţi care este preţul pâinii?” – „Eu nu mănânc pâine”. Afirmaţia duce, peste timp, la „cozonacul” Elenei Ceauşescu…
Dacă ne putem apăra prin cuvinte – subtitlul unei cărţi interesante a lui Liiceanu – tot atât de adevărat este – în cazul Câţu – că tot cuvintele te acuză. Şi îl acuză prin comparaţia cu realitatea zilelor noastre! De aceea, Congresul PNL n-a interesat România profundă, aşa cum o interesează escalada preţurilor şi scăderea nivelului de trai. Faptul te trimite la „Idiotul” al lui Dostoievski. Personajul Ferdişcenko le propune celor strânşi în casa Nastasiei Filipovna un „petit jeu”. Fiecare dintre invitaţi urmează să „povestească cu glas tare ceva despre el, dar ceva care, în adâncul sufletului, consideră că e cea mai urâtă dintre faptele urâte săvârşite în tot cursul vieţii sale; condiţia esenţială este sinceritatea, adică să nu mintă”. Exerciţiul ar fi fost valabil pentru destui vorbitori de la tribuna Congresului PNL… Şi nu numai aici!
P.S. 1. Accepţia „GODOT” ar fi: speranţă deşartă, nimicul, eroare. A venit, totuşi, la Congres.
2. A ieşit preşedinte Câţu. Caţavencu spunea: „Am luptat şi am progresat: ieri, obscuritate, azi, lumină!” Dandanaua s-a încheiat! S-a încheiat… caragialeşte, cu mici, pastramă şi bere la restaurantul de la Expo.
3. Dandana – tărăboi, gălăgie, încurcătură.
