În timpul „seriei Tomozei”, prin sediul revistei „Argeş” bântuia, aducând cu sine o atmosferă de comedie netrucată, Villy Firoiu, omul care asigura fondurile de reclamă necesare bunei desfăşurări a activităţii redacţiei. Cum apărea, ne aşteptam să spună ceva hazliu, să mai pricopsească pe cineva făcându-l, în glumă şi în joacă, actor involuntar al unei farse regizate excelent de „nea Villy”, cum îi zicea domnul Tomozei…
Într-o zi, pe adresa revistei vine o citaţie prin care redactorul-şef e chemat la judecătorie, la prima înfăţişare, într-un proces intentat de o întreprindere (nu mai are importanţă, azi, cum se numea, deşi-i ştiu numele) pentru „fals şi uz de fals”, în speţă fiind vorba de un contract de publicitate şi de o factură emisă deja de revistă pentru publicitatea făcută respectivei întreprinderi, a căror valoare, dacă ar fi trebuit să fie achitată, presupunea o sumă astronomică, mai precis vânzarea pietrişului şi nisipului de pe toată valea Argeşului… Nu ştiu nici acum prin ce „mijloace”, prin ce tertip, îi păcălise domnul Firoiu. Ceea ce ştiu e că procesul a fost pierdut şi totul a reintrat în normal. Dovada: şi azi din albia Argeşului se scoate şi nisip, şi pietriş…
Asist, într-una din zile, la o discuţie, purtată prin telefon, de domnul Firoiu cu un şef de la Gara Piteşti, din câte am dedus. (Întotdeauna avea pretenţia să vorbească, pentru probleme oficiale sau personale, „numai cu şefu'”.)
– Alo, aici e Mmî, Mmî, de la presă, zice, trăgându-şi, intenţionat, când îşi mormăia numele, ritmic, cu cealaltă mână, buza de jos.
– Cine?, îl întreba, nelămurit de neclaritatea numelui rostit, cel de la capătul firului. Spre a auzi şi noi discuţia, când i se răspundea, domnul Villy îndepărta receptorul de ureche şi-l îndrepta spre noi.
– Mmî, Mmî, de la presă, ce n-auzi, eşti surd?
Celălalt, probabil, s-a lăsat păgubaş în a decoda numele.
– Cum te numeşti dumneata? Aa, Gâlcă? „Las’ că te operez eu acu'”, zice, râzând, îndreptându-se spre noi şi acoperind cu palma microfonul aparatului… Ia, spune-mi, la ce oră pleacă acceleratul de nouă şi patruzeci de minute, Piteşti-Bucureşti, din Piteşti?
Cel de la celălalt capăt al firului, încurcat şi nelămurit de ce fusese întrebat, spusese ceva.
– Da’ ce şef eşti dumneata, domnule, dacă nu ştii la ce oră pleacă acceleratul de nouă şi patruzeci de minute, care se formează la Piteşti, spre Bucureşti?
Şi, nemaiputându-şi ţine râsul, nea Villy pune telefonul în furcă şi, ţanţoş, se îndreaptă spre noi, zicând: „Ei, ce ziceţi, domnilor? Vă place cum l-am operat pe Gâlcă ăsta de gâlci?”
N-am putut scoate o vorbă. De râs…
Dan ROTARU
