Cine crede de la Bucureşti că provincia este cuminte şi întârziată, implacabilă păstrătoare de pace şi virtuţi familiare se înşală. Argumentul este dat de protestul de ieri al sindicaliştilor de la Dacia. Acest protest arată că provincia poate fi stindardul revendicărilor muncitoreşti. Glasul celor de la Dacia exprimă cea mai spartană manifestare civică din toate cele petrecute în ultimele zile. Drept care, la Mioveni, muncitorii s-au mişcat pentru două idei: transferul contribuţiei de la angajator la angajat şi mereu amânata autostradă Piteşti-Sibiu. Gândiţi-vă ce trebuie să însemne această mare familie de la Dacia? Evenimentele sunt atât de rare, încât atunci când apare unul, oamenii participă la el din tot sufletul. Şi astfel, protestatarii au convertit problemele sufleteşti în programe politice. Însă cei care nu iau în serios protestul celor de la Dacia sunt chiar reprezentanţii lor politici, pentru că aceştia dispreţuiesc provincia. Ei încă mai cred în schema centralistă a societăţii româneşti, considerând că numai în capitală se discută lucrurile importante. Şi astfel, politicienii aceştia nu fac altceva decât să substituie un factor organic cu unul convenţional. Iar protestul de la Mioveni a sfârşit lamentabil, ei reducându-l la paralizie.

Prin urmare, astăzi, singura categorie autentică pe care ţara poate conta este provincia. Ea exprimă în mod autentic şi fără prea mult efort tendinţele de viaţă ale societăţii româneşti. Din păcate, viaţa noastră de stat, aşa cum a fost pornită de la premisele comuniste, e compromisă. Provincia românească nu e cunoscută decât sub forme perimate. La Câmpulung, de exemplu, pe platforma de la fostul ARO sunt depozitate deşeuri toxice. Pentru consideraţiile noastre, în schimb, oraşul Mioveni nu ştie să se supună destinului şi iese în stradă protestând. Iar Piteştiul caragialesc, presupusul tip de provincie munteană, a ajuns să se definească drept decadent, aşteptând totul de la Bucureşti. Or, în capitală, din când în când, un regim politic are o nevoie de câte o măsură politică aiuritoare – este ca şi cum ar avea nevoie de oxigen. O astfel de măsură este un act global de readaptare la realitatea social-politică, dar şi o demascare a incompetenţei acelui regim. Iar în ceea ce-i priveşte pe actualii guvernanţi, transferul contribuţiilor sociale de la angajator la angajat reprezintă o astfel de măsură aiuritoare. Şi este aiuritoare mai ales fiindcă nu a fost explicată îndeajuns oamenilor. O astfel de măsură echivalează cu o revoluţie în fiscalitate. Şi dacă există revoluţie, atunci trebuie să fie şi învinşi, iar aceştia ar putea fi multinaţionalele. Dar ce să ştie nea Gheorghe de pe banda de montaj de la Dacia despre fiscalitate? El ştie să lucreze cu cheia şi şurubul, nu cu impozitul şi plusprodusul. Şi astfel, nea Gheorghe a fost chemat de liderii de sindicat să protesteze împotriva Guvernului PSD pentru că a transferat contribuţia de la angajatorul său la el. Or, acest muncitor este ca un copil care s-a urcat întâia oară într-o Dacie şi priveşte pe geam perindarea precipitată a peisajelor. Fiind îmbătat de viteză şi de noutate, el nu prinde decât pitorescul exterior, dar fără să aibă răgazul unei înţelegeri binevenite.

Prin urmare, avem probleme atât în domeniul transporturilor – dacă e să ne gândim la absenţa autostrăzilor, a drumurilor neasfaltate – cât şi în sfera economiei judeţene şi naţionale. Avem probleme în domeniul sănătăţii, în domeniul educaţiei, în administraţie, în sectorul privat etc. Or, Dacia noastră îşi află prezenţa în absolut toate aceste domenii, dar, mai ales, în domeniul finanţelor publice, aducând în vistieria ţării venituri cu care nu se poate compara nicio altă întreprindere din ţară. Această maşină ne influenţează viaţa în ceea ce are ea mai important: de la locuri de muncă, pâinea zilnică pentru mii de oameni, confort şi plăcerea de a călători, până la cel mai neînsemnat amănunt cotidian. Mii de argeşeni, dar şi sute de mii de români din toată ţara depind de bunul mers al acestei unităţi industriale. Drept care, Dacia a devenit numai în câţiva ani izvor de bunăstare şi de mândrie naţională pentru toţi românii, nu numai pentru argeşeni.

Şi acum este necesară o întrebare: care este diferenţa între un inginer de la Dacia, de exemplu, şi un politician? Or, dacă inginerul pleacă totdeauna de la o intenţie individuală şi ajunge la un scop colectiv, un politician pleacă de la o intenţie colectivă şi ajunge la un scop individual. Aceeaşi diferenţă este şi între muncitori şi membrii de partid. Lucrurile arătând astfel, cum să mai credem noi că aceşti oameni ar putea ajunge la înţelegere? Aceasta este întrebarea de la care am pornit pentru a le cere politicienilor să audă glasul Daciei, dar şi să-l asculte.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio