A fost o sfântă naivitate să credem că vom fi ocoliți de pericolul inamicului public care a atacat înainte de toate în China. Care Chină e la jdemii de kilometri de noi. Păcat că s-au dus acolo artiștii din Mioveni, dar scapă ei, ne gândeam cu vreo lună și ceva în urmă. Și au scăpat atunci, dar virusul a venit necruțător după ei, aici la Argeș. Acum, ne urmărește nu doar la fiecare colț de stradă, după fiecare copac sau perete, dar s-a insinuat cu siguranță și-n casele noastre, poate, la unii, și-n plămâni, acolo unde atacă parșiv.

Ce-am făcut noi, de atunci și până astăzi, să ne apărăm de el? Că am fost preveniți, nu ne-a luat pe nepregătite. Cum i-a luat, să zicem, pe americani atacul celor două turnuri, la 11 septembrie. Cu ce să ținem piept unei catastrofe anunțate? Păi, înainte de toate, chiar dacă am fi avut vaccinul și am fi dispus și de tratamentul necesar, tot ar fi trebuit ca autoritățile – că-i vorba de președinte, de partide, de guvern, parlament etc. – să recurgă la acea strategie menită să ne creeze siguranța de sine și implicit siguranța socială. Sigur că se impuneau o serie de recomandări, dar și de constrângeri, până la starea de urgență și ordonanțe militare, acolo unde și atunci când măsura ta de prevenire nu „prinde” la toată lumea. Și nu prinde că nu suntem toți la fel, ca fire, ca psihologie, ca educație etc. În ciuda informației corecte care ar fi trebuit difuzată discret și eficient, nu cu tam-tam-ul căreia mass-media, prin cutia sa de rezonanță, i-a amplificat spaima în mintea și inima noastră. Nici acum, când pandemia a explodat, relatarea obsesivă a presei nu cred că ne face bine, inclusiv cu chestia „statului în casă”. Că n-ar trebui neapărat să stăm în casă cei ce putem să facem o pâine, un ziar, să punem un strat de ceapă, măcar să avem ce mânca. Și să ne putem informa. Ideea asta a statului cu brațele încrucișate până trece pericolul, că așa nu dă peste noi, nu cred că a dat rezultate, nici la noi, nici peste tot unde a fost îmbrățișată.

Normal era să ne fi ocupat din vreme de procurarea, de asigurarea echipamentelor necesare pentru protecția medicilor și a cetățenilor – mască, mânuși, ochelari, combinezoane, substanțe dezinfectante – astfel încât astăzi cei mai mulți dintre noi să putem să ne vedem de treabă, nu să stăm în casă până ne îmbolnăvim de depresie. De ce n-am făcut-o? Pentru că pe cei ce-și doresc puterea – pe majoritatea lor! – îi înnebunise dorința de putere. N-au mai gândit rațional. Bun, aici ar fi multe de spus, dar în niciun caz nu-i acum momentul. Ar trebui să gândim și să acționăm în termenii decretării stării de urgență, a celor trei ordonanțe militare. Asta, pentru a nu trăi în continuare cu teroarea, cu spaima că ne vine de hac Covid-19. Nu cu teroarea poate fi liniștită lumea, nu cu ea vom câștiga războiul! Prin urmare, ar trebui ca măcar de acum încolo cetățeanul să aibă garanția că, dacă se îmbolnăvește, statul are grijă de sănătatea lui, i-o garantează. Că, iată, e o idee bună că s-a ajuns ca și medicii de familie să se ocupe efectiv de mine. Nu doar administrativ, birocratic! Care medici, săracii, n-au asigurate nici ei echipamente de protecție, n-au nici paragrafe de lege, contracte care să reglementeze noua activitate.

Au fost trimiși, aproape cu mâinile goale în tranșeele morții. Știu, ca jurnalist, că nu-mi dă nimeni voie să fac acum fotografii în spital. Dar, pentru liniștea mea, a celor pe care-i paște pericolul virusării, mi-aș fi dorit să văd pe pagina întâi a ziarelor din Argeș fotografiile unor saloane cu paturi de spital dotate cu ventilatoare, cu toate echipamentele necesare salvării vieții, vegheate de medici nestresați. Și, de pildă, să nu mă streseze nici mașinile de salvare gonind pe străzi aproape pustii, dar răcnind din toți rărunchii șoferilor, și ei stresați. Ca să ce? Să ne inducă o senzație de pericol și mai mare? De anxietate! Că e jale, că s-au deschis porțile iadului! Nu cred că-i bine așa!

Am trăit până mai ieri într-o stare de relativă siguranță. Doar politica ne-a produs disconfort, dezamăgire, uneori greață de-a dreptul. Dintr-odată ne simțim amenințați cumplit, trăim intens senzația de pericol. Suntem într-adevăr, cum s-a spus, într-un război ale cărui reguli trebuie să le respectăm, dacă vrem să supraviețuim. Au logică și declararea stării de urgență, și cele trei ordonanțe – vor mai veni și altele că după războiul biologic va veni cel economic, poate și cel cibernetic! – dar cred că nu trebuie să ne pierdem capul. Să nu îndemnăm lumea doar să stea (în casă), ci și să-și pună mintea la contribuție pentru a-și salva firma, angajații, pentru a continua parțial o activitate (tot de acasă), susținută, iată, de guvern, de stat. Care, cu grupurile lor de lucru, să vină cu măsuri menite să probeze că va fi viață și după coronavirus, că vom putea relansa firmele închise, economia, finanțele, tot ce presupune o activitate pe care ne-o dorim revenită la normal. Asta așteptăm de la cei care ne conduc. La București și-n Argeș.

Distribuie pe Facebook

Mihai Golescu

See Full Bio