Cornelia Mandu, purtătorul de cuvânt al Direcției pentru Asistență Socială și Protecția Copilului Argeș, a găsit puterea să dezvăluie în fața unui microfon o taină bine păstrată în sufletul ei: este un copil adoptat. Cu sentimentul rușinii față de acest adevăr a trăit foarte mult timp: 40 de ani. Și tot ea a mărturisit că s-a simțit ușurată după ce a spus lumii secretul pe care l-a ținut în căușul inimii. Comoara ascunsă de Cornelia, vreme de patru decenii, este nestemata unei povești tulburătoare, care a devenit subiectul unui filmuleț cu tâlc, postat de Colegiului Național al Asistenților Sociali din România, pe facebook, de ziua națională a adopției (2 iunie). Experiența de viață a „copilului din flori” este o plidă vie pentru cei care au urechi să asculte și să înțeleagă condiția copilului adoptat și a părintelui adoptator.

O lecție de viață

Femeia care i-a dat viață Corneliei a abandonat-o când avea cinci ani într-un orfelinat din Câmpulung. Însă fetița s-a născut sub o stea norocoasă: a fost înfiată, destul de repede, de o familie cumsecade. Acum, Cornelia are 45 de ani, este mamă, la rândul ei, și a ajuns, deloc întâmplător, să lucreze chiar în sistemul care a instituționalizat-o în copilărie. Perioada trăită la orfelinat nu a fost foarte lungă, dar suficient de încărcată cu trăiri, pline de emoții de nedescris. Bătăile încasate de alți copii în spatele zidurilor sunt cele mai dureroase amintiri. După ce a fost înfiată, a fost înfierată cu sintagma „un copil din flori”. Apoi a aflat că părinții de împrumut au luat-o de suflet ca să își aline o durere supremă…

Cel mai mare regret al Corneliei este că părinții care au crescut-o ca pe o floare nu mai sunt în viață ca să le poată mulțumi pentru tot ce i-au oferit. Prin intermediul filmulețului, ea le scrie o scrisoare părinților adoptivi și îi spune femeii care a adus-o pe lume că a iertat-o. Pentru Cornelia, cea mai dureroasă lecție de viață a fost trădarea și abandonul cu zâmbetul pe buze. În cei 45 de ani ai săi a învățat că toate întâmplările – fericite sau triste – au un rost și că minunile se fac prin oameni. 

„Am așteptat-o ore, zile, ani…”

Cu o voce caldă, tremurândă uneori în emoția plânsului înăbușit, Cornelia și-a deschis sufletul în fața lumii, înșirând întâmplările care i-au marcat destinul pe firul unui colaj cu poze artistice sau personale, scrisori din cufărul cu amintiri, muzică și efecte. Iată povestea ei.

<<…Într-o zi de toamnă aș putea spune că a început viața mea, deși m-am născut în toiul verii, cu cinci ani înainte de ziua despre care vă voi povesti. Ziua aceea va rămâne în inima mea pentru totdeauna. Pentru multă vreme a fost comoara ascunsă, taina bine păstrată din sufletul meu. Nu am crezul niciodată că voi reuși să vorbesc despre acea zi și despre toate cele care au urmat și, în același timp, să simt totul ca pe o ușurare. Nu am crezut vreodată că voi spune cu voce tare: „Da, sunt un copil adoptat și nu mi-e rușine cu asta!” (…) Acea zi de toamnă a fost începutul vieții mele de om, deși eram doar o mână de copil. Am plecat cu mama de mână, fericită că mergem la plimbare de la Vâlcea la Câmpulung Muscel. Ajunsă la destinație, ea mă îndemna să mergem mai repede că se face noapte. Ploua. Era o ploaie rece, de toamnă, dar eu – îmbrăcată într-un paltonaș roșu – eram fascinată de covorul de frunze îngălbenite prin care mă jucam. (…) Am ajuns într-o clădire impunătoare care mi se părea ca un palat. Îmi amintesc și acum scara aceea de lemn masiv, frumos arcuită și glasurile de copii. O doamnă elegantă ne-a primit, iar ea, mama, cu o privire pe care nu o voi uita niciodată, mi-a spus să merg cu doamna. „Mergi, te rog, am puțină treabă, dar vin mai târziu să te iau!” Numai că acel „mai târziu” s-a făcut „prea târziu”. A fost ultima oară când i-am auzit vocea și am privit-o. Și am așteptat-o ore, zile, ani… Am plâns în noaptea aceea ore întregi, cerând să vină mama. Am plâns până când una dintre îngrijitoare m-a bătut zdravăn ca să tac pentru că, spunea ea, îi deranjam și pe ceilalți. Cred că de atunci am învățat să plâng în tăcere și să îmi ascund lacrimile de privirile celorlalți. Mai târziu am aflat că asta înseamnă abandon. Recunosc: și acum trăiesc cu teamă să nu fiu abandonată de oamenii în care cred și pe care îi iubesc.>>

Copilul-floare

<<Din acea zi, casa de copii Câmpulung a devenit casa mea pentru o vreme. Suflete ca și mine adunate laolaltă, cu destine asemănătoare… Copii care așteptau zi de zi să plece la mama… Să fie iubiți, să fie îmbrățișați. Dar nimic din toate astea nu se întâmpla! Cu toții eram departe de iubire, de compasiune și de înțelegere. Eu ceream în gând, cu tot sufletul, să fiu luată în brațe, să mi se spună că… totul va fi bine. Cred că de atunci îmbrățișarea, mângâierea sunt pentru mine cea mai caldă dovadă de iubire. Să trăiești în casa de copii e o experiență unică, de neuitat, chiar de neiertat. Am trăit ani de zile cu un dor imens, iar pentru mine dor e mai mult decât un simplu cuvânt din dicționar. (…) Uneori dorul doare, doare, doare atât de tare, încât o sută de vieți nu ar fi de ajuns pentru a stinge toată suferința interioară pe care dorul ți-o poate provoca. (…) „În primăvara următoare un cuplu a intrat pe ușă și aveam să trăiesc „marea întâlnire”. (…) În timp ce mă întorceam de la masă cu colegii așezați ordonat în rând, am văzut un bărbat înalt, bine făcut, cu părul alb, iar în spatele lui – o femeie minionă, cam tristă și retrasă. Iar eu am ieșit în viteză din rând și m-am repezit pur și simplu în brațele omului pe care-l vedeam pentru prima dată, strigând bucuroasă: „Tata! Tata!” Știu că toți au amuțit, iar el a rostit simplu, firesc: „Ea e copilul meu!” Cum să uit așa ceva? Cum? A urmat ziua în care m-au luat acasă. Urma pentru mine, dar și pentru părinții mei o nouă viață. Ei au fost și vor rămâne singurii mei părinți. Mi-au dat o educație frumoasă, m-au iubit în felul lor și au avut grijă să nu-mi lipsească nimic. Da, recunosc: tânjesc după îmbrățișarea aceea unică a celei care mi-a dat viață. Și e un sentiment pe care nu-l voi ști niciodată. Dar le voi fi mereu recunoscătoatre părinților mei. Pentru că, măcar, ei mi-au oferit o familie și au venit să mă ia acasă nu „puțin târziu”, ci la momentul potrivit. Am aflat, în timp, că unicul lor fiu a murit la numai 24 de ani, iar eu am fost copilul dorit pentru a le alina suferința. Acum știu că nu le-a fost ușor. Și știu sigur că nu oricine poate adopta un copil, oricât de mult și-ar dori. Acești oameni au ceva special în ei. E, probabil, o misiune pe care doar cei aleși o pot împlini în această viață. (…) Pentru mine a fost o binecuvântare, deși toată copilăria am simțit că ceva nu se leagă. Că e un secret țesut cumva în jurul meu. Cel mai tare mă dureau zilele în care veneam plângând de la școală, unde colegii îmi spuneau că sunt „copil din flori”. Habar n-aveam ce înseamnă asta. Iar ai mei îmi spuneau să stau liniștită, că nu înseamnă nimic. Cu siguranță, era și pentru ei o povară, ca și pentru mine. Acum le-aș răspunde celor care îmi spuneau aceste răutăți: „Știu sigur că sunt copilul-floare, care s-a bucurat de lumină și de iubirea unor oameni. Care, da, m-au crescut ca pe o floare!”>>

Cea mai urâtă minciună 

„Am revenit la casa de copii când eram la liceu. Am urmat liceul pedagogic, iar la prima practică pe care am făcut-o ca viitor cadru didactic am avut de ales unde să fac asta. Iar eu am solicitat locul în care viața mea s-a schimbat sau… chiar a început. Nimeni nu a știut de ce am avut o asemenea alegere, iar părinților mei nu le-am spus niciodată despre această decizie. Nu cred că mi-ar fi înțeles alegerea. Pentru mine, însă, a fost extrem de important. Anii au trecut. Am aflat adevărul și s-a făcut cumva lumină pentru frământările mele. Am crescut cu gândul la ziua toamnei mele, dar și cu o ură pe care nu am putut să o înfrânez față de cea care mi-a dat viață și m-a abandonat. Promisiunea ei că se va întoarce la mine a fost cea mai urâtă minciună din viața mea. I-am demonstrat însă că eu nu am uitat-o. Am căutat-o după ce ai mei au murit. Au trecut 30 de ani până ne-am revăzut. Cred că și într-o mulțime cu mii de oameni ne-am fi recunoscut. Dar asta nu înseamnă nimic pentru mine. Eram om în toată firea, mamă la rândul meu. Inițial am vrut doar să o umilesc, să o reneg, privind-o în ochi. Dar, culmea, dar am învățat să o iert. A avut varianta ei, scuzele ei… Eu aveam în suflet atâta ură, dar am învățat, cumva, să depășesc momentul. O respect pentru că mi-a dat viață și asta e tot! Scrisorile pe care mi le-a dat ca să îmi demonstreze că s-a interesat de mine, fotografiile în care apar alături de ea, toate stau mărturia unui trecut asumat, acceptat și o dovadă că Dumnezeu a știut exact ce este mai bine pentru mine. Din acele scrisori am aflat că și ea a fost mințită, la rândul ei, pentru a o împiedica, probabil, să mă găsească… Asta – dacă chiar și-ar fi dorit; deși mă îndoiesc. I se spunea că am ajuns la o familie de intelectuali, doctori, profesori. Adevărul este că am crescut într-o familie de oameni modești. Tata, croitor la domiciliu, iar mama, casnică. Am primit însă o educație sănătoasă, frumoasă.”

 „Să ne fim alinare”

<<Dacă ar ajunge la părinții mei următoarele rânduri le-aș spune cam așa: „Dragii mei, vă mulțumesc pentru că ați ales să fiu copilul vostru! Vă mulțumesc pentru bucuria pe care o simțeam în suflet atunci când veneam de la școală și voi spuneați că a venit acasă regina! Îmi pare rău că nu am știut cum să vă spun că vă spun că vă iubesc, că sunteți minunea din viața mea. Chiar nu știu ce am fost eu pentru voi. Dar știu sigur că voi ați fost pentru mine îngeri păzitori. Vă mulțumesc, dragii mei, pentru fiecare clipă pe care am trăit-o alături de voi! Aș fi vrut să putem totuși petrece o viață împreună mult mai lungă. Dar știu sigur că o mie de vieți nu mi-ar ajunge să vă simt în preajma mea, să îmi ștergeți lacrimile și să mă încurajați. (…). Chiar dacă aparent, așa, enigmatici și cuminți, rostul vostru pe acest pământ s-a încheiat, pentru mine veți trăi veșnic în sufletul meu și v-aș săruta mâinile care au muncit cu atâta trudă. Și v-aș săruta fiecare lacrimă care s-ar prelinge pe fețele voastre triste și brăzdate de tot zbuciumul pe care l-ați trăit. A fost sortit să ne fim alinare! Ce bucurie mai mare decât să știi că ești iubit și că cineva îți poartă de grijă! Să știți că vă port cu mine în suflet și vă duc dorul pentru totdeauna. Dincolo de viața mea de „copil din flori”, de traumele inevitabile, știu sigur că nu oricine poate adopta un copil. E cu adevărat o minune să crești la sufletul unor oameni străini, care, aparent, nu au nicio legătură cu tine. Toate însă până într-o zi, pentru că Dumnezeu are modul lui de a aranja lucrurile. E un zbucium, e o căutare permanentă în sufletul copiilor adoptați. E o strigare a sângelui pentru a afla adevărul. Și poate ar trebui ca cei care adoptă să fie învățați cumva să le spună copiilor pe care i-au primit în viața lor adevărul. El va ieși oricum la iveală la un moment dat. Și cred că e mai bine să afli direct de la cei care îți vor fi părinți toată viața lor și pentru care tu ești copilul dorit… E greu să afli adevărul. E greu și să spui adevărul! Dar sigur o iubire ca aceea dintre un părinte adoptiv și copilul adoptat va învinge.>>

„E tăcere între noi…”

<<Dragă femeie care mi-ai dat viață. Încep totuși prin a-ți mulțumi pentru că ai fost dispusă să îmi dai ocazia de a veni pe această lume. Știu, erai mult prea tânără, aveai vise, iar apariția mea cu siguranță a destrămat tot ce visai să faci și să devii. (…) Vreau să cred că am misiunea mea pe pământ. Vreau să mai știi că sunt bine, în primul rând, cu mine. Cu lumea în care trăim încă mai am o problemă… (…) Dragă femeie, aș vrea să știi că am învățat să accept tot ceea ce s-a petrecut. Cam târziu, adevărat, însă nu cred că am ajuns la nivelul acela superior de iertare totală. Încerc. (…) Știi, îmi pare tare rău că nu ai avut ocazia să îi întâlnești pe părinții mei. Eu aș fi văzut întâlnirea dintre voi ca pe una vindecătoare pentru noi toți. Mi-ar fi plăcut să ai ocazia, dar și puterea să îi privești în ochi și să le mulțumești pentru că au avut timp, și răbdare, și dorință de a-ți crește copilul tău. Copilul pe care l-ai lăsat să te aștepte o viață. (…) Să știi însă că nu te judec, nu te condamn. Sunt dilemele mele. Atât! Tu – fii liniștită! E tăcere între noi și așa va fi mereu. Voi pleca, însă, de pe lumea asta cu durerea că tu ești cea mai mare dezamăgire din viața mea. Și, în același timp, îți mulțumesc pentru ziua de toamnă când, de fapt, a început cu adevărat viața mea.>>

Corneliei i-a luat mai bine de patru decenii ca să poată vorbi deschis, cu voce fermă, despreexperiența adopției. Prin mărturisirea sa în filmulețul tulburător s-a eliberat de o mare povară. Acum, Cornelia lucrează cu alți copii ca și ea, abandonați…

Distribuie pe Facebook