Apropo de Zilele Piteştiului. Ne-am gândit cum am putea descrie acest oraş doar ascultându-i sunetele. De acum şi de altădată…
Ies pe balcon. Aerul e tare şi umed, ploile din ultima vreme şi-au pus amprenta. Ciulesc urechile. În zona riverană Argeşului, nu mai aud motorul vaporaşului care altădată făcea deliciul piteştenilor; de asemenea, glasul roţilor de tren se aude tot mai rar, economia de piaţă reducând frecvenţa curselor pe calea ferată; dinspre stadionul „Nicolae Dobrin” nu mai aud urale şi nici îndemnuri pentru FC Argeşul care a murit; nici „convenţiile”, adică autobuzele care transportă muncitori pe marile platforme industriale, nu mai pline ca altădată: în zona de sud, Arpechim e în agonie, de la peste 10.000 de angajaţi ajungând la câteva sute, iar în nord aproape tot e pe butuci, cu excepţia hipermarketurilor tot mai multe; aud deseori claxoane şi scârţâit de roţi, semn că parcul auto tot creşte; nu mai văd flacăra de la Arpechim şi nici nu mai simt în aer poluarea de la petrochimie; spre Trivale se aud păsările cântând (bine că a încetat zgomotul drujbelor!); câte un duduit de picamer sparge liniştea relativă a serii, iar vocile tinerilor adunaţi în jurul blocului îi tulbură pe bătrânii care sună repede la Poliţia Locală. Din când în când, din case se aud vocile crainicilor TV, privitul la televizor devenind sport naţional. Cât despre tinerii cu căşti pe urechi şi cufundaţi în contemplarea telefoanelor lor inteligente nu aud nimic; ei oricum comunică prin reţele de socializare.
Claudiu DIŢA
