În Apelul argeşean „Respect pentru valorile naţionale” se pune mare preţ pe renaşterea culturală. Ridicarea prin cultură este rădăcina fertilă a devenirii fiinţei umane şi, prin aceasta, a devenirii întregii societăţi. Devenirea, prin cultură, a omului este opusul „omului-carcasă”, al „omului-masă”, concept al lui Gasset, despre care a vorbit nuanţat, la Goleşti, academicianul Eugen Simion. Este vorba despre omul fără valori morale, necreator de cultură, lipsit de trăire interioară, golit de istorie. Rezistenţa prin cultură, idee dragă lui Eliade, este reperul moral într-o societate ce descreşte valoric. Academicianul Gheorghe Păun a mers mai departe cu raţionamentul.
Societatea actuală nu mai este a informaţiei, ci a comunicării. S-au schimbat nu numai noţiunile; este o schimbare de fond, de vreme ce, prin diverse forme, a comunica devine, pervers, a manipula. Aici este nodul gordian, ca să zicem aşa: un popor fără cultură – aşa cum s-a demonstrat şi în colocviul de la Goleşti – este un popor uşor de manipulat. Se vrea aşa ceva?
Evident, baza ideatică a APELULUI este generoasă, este corectă, adevărată, dar trebuie trecut la fapte. Noica atrăgea atenţia – la timpul său, când cerea „cultură de performanţă” – asupra pericolului întârzierilor în suficienţă, în neperformanţă, în ceea ce el numea, sugestiv, „daciadă culturală„. Adică de toate, lucruri de slabă respiraţie, nu o operă care să tragă după ea, să nască şi să cheme valori autentice. Blama „cultura după ureche” şi cultura care „umblă în pantaloni scurţi„.
Noica a avut puterea şi curajul de a veni cu un proiect cultural – apropo de proiectul care este necesar şi la noi, în România, acum. Făcuse chiar şi o listă cu 22 de tineri apţi pentru cultura de performanţă. Urma ca o instituţie sui generis, pe care a numit-o „Instituţia Antrenorilor Kulturali”, să se pună pe picioare şi acei 22 să se ridice şi să NE RIDICE PRIN CULTURĂ. Aspira Noica la ceea ce lipseşte şi azi: solidaritatea între generaţii, fermentul cultural care să metabolizeze identitatea şi coeziunea naţională. Pare o utopie când aminteşti, azi, de ideea sa: o Universitate liberă, unde să predea „bătrânetul” (n.n. – aşa-i zicea el) care are ceva de spus tineretului.
Cum vi se pare? Lăsând la o parte ideologizarea partizană a straturilor sociale de la noi, sub influenţa păgubitoare a partidelor, gândul te duce la rolul intelectualilor, al elitelor chiar. Prin elite înţelegând, desigur, oameni cu o operă, cu o creaţie confirmată social, nu ifose, gălăgie sau trecerea, deloc dezinteresată, dintr-o „barcă” în alta. Subiectul e complex; nu-l încercăm în acest spaţiu!
Germeni ai unor idei similare rodesc azi! Zilele acestea, la Câmpulung Muscel, sub grija atât de folositoare a profesorului universitar Radu Gologan, coordonatorul lotului olimpic lărgit de matematică, se desfăşoară o nouă ediţie a Taberei naţionale a rezolvitorilor „Gazetei matematice”. G.M. este una dintre cele mai longevive reviste din România. Ea a crescut cercetători de elită, academicieni, personalităţi cu care şcoala românească de matematică se mândreşte.
Cum scriam şi în august 2016, la ediţia trecută, privindu-i pe câştigători, aveam senzaţia tonică a întâlnirii cu viitorul. Să fie într-un ceas bun!
A mai fost ideea claselor speciale. Părerea mea este că s-a greşit când au fost combătute. Elitele de aici se nasc, din „antrenamentul” dur, serios, fără menajamente, care naşte spiritul de învingător, nu mediocritatea! De aceea, eu cred în olimpismul şcolar care naşte lideri. M-am oprit doar la câteva vetre de formare a tinerilor, inspirat de Noica, cu a sa I.A.K.
Dar avem cultura profesionistă: teatrul, uniunile de creaţie, filarmonica, biblioteca judeţeană, fiecare cu menirea sa. Într-o ţară otevizată, becalizată, tabloidizată, unde se face o reclamă deşănţată non-valorilor, celor îmbogăţiţi peste noapte, demersul nostru poate stârni zâmbete.
Am să mă folosesc, pentru a-i combate pe aceşti „superiori”, de opiniile unor mari români. Zice George Călinescu: „Un bogat într-o ţară fără valori publice e sărac!” Chiar aşa!
Un Comentariu
INDIGNATUL
Fiecare paragraf al acestui articol conține o concluzie adevărată. Dar… cam atât! După acel simpozion de la Golești încheiat cu apelul argeşean „Respect pentru valorile naţionale” cei care au participat, mulțumiți sau mai puțin mulțumiți de ecoul reflecțiilor lor, s-au împrăștiat pe la casele lor și și-au văzut de treabă. Dacă tot au fost împreună și au ajuns la niște concluzii, normal ar fi fost să arate poporului că chiar vor să facă ceva și fiecare să se înhame la câte o acțiune în sensul Apelului pe care s-o ducă la bun sfârșit până la următoare întrevedere. Unul cu o conferință benevolă, altul cu o donație de carte unui cămin cultural sătesc, altul cu o inițiativă legislativă menită să stimuleze cercetarea culturală, altul prin patronarea unui cenaclu de creație în care să-și impună buna credință culturală afirmată la Golești. Altminteri, Apelul acesta, ca și altele vor rămâne tot un apel, o activitate bifată de centrul de la Golești, fără urmări concrete.