Scriu pentru că mă simt dator. Cu umor, vorba poetei Maria Chirtoacă, la purtător. Dator pentru că n-am onorat o invitaţie – ţara mea, bat-o s-o bată, unde-mi aflu clipele de linişte – la lansarea cărţilor câmpulungencei în urbea Piteştilor.

La întoarcere aflu pe masă trei cărţi, cu dedicaţie fiecare: „Pe lira timpului”, „Ţări şi impresii”, „Umor la purtător”. Deschid întâi cartea de epigrame. Citesc despre rostul epigramei: „Epigrama nu e rea,/ Îşi urmează numai harul:/ Bate şaua, doar o vrea/ Să priceapă şi măgarul”. Care măgar? Citesc mai departe şi surâd în barbă: „Deşi-i vede la «ciordit»,/ Zice-n gându-i liniştit:/ Ce să mă amestec eu/ Las’, că-i bate Dumnezeu!”. Un înţelept poliţaiul ăsta, care închide ochii la delicte. O înţeleaptă şi epigramista care-l taxează, dacă n-o fac şefii lui, că şi ei închid ochii, nu? Sau, dacă nu-i închid, s-ar putea să se întâmple ca-n scena cu Ţuţea şi Cioran, la Berlin, povestită de Andrei Pleşu. O noapte întreagă stau la taclale, iar dimineaţa Ţuţea dă să plece. Din uşă, Cioran i se mărturiseşte extaziat: „Petrache, eşti formidabil, eşti un amestec de Dumnezeu şi Don Quijote!” Pentru început, Petre Ţuţea, muscelean şi el ca şi Maria Chirtoacă, pare să guste umorul, dar apoi se întoarce din uşă şi îi zice convivului: „Emilică, chestia asta cu Don Quijote nu prea-mi convine”. Pe cale de consecinţă, nici poliţistului, nici şefului de poliţist s-ar putea să nu le convină deloc „tărăşenia” Mariei, dar asta-i situaţia, iar umorul nu iartă. Altminteri, cartea, spiritul ei tonifiant, inspirat ilustrată de Bogdan Petry, este un deliciu. Nu ştiu unde o găsiţi, dar dacă-i daţi de urmă, nu pregetaţi, regalaţi-vă. Caricatura expresivă dă substanţă ironiei, fie ea acidă, arogantă ori doar molcomă. Râsul se degajă spontan şi sănătos, după mai fiecare epigramă.

Dar, atenţie, tot căutând cartea de epigrame, să nu daţi peste cartea de vacanţă a lui Eduard Jurist, cu ilustraţii de Tia Peltz, că se naşte o altă dandana, ironizată de chiar poeta călătoare „Pe lira timpului”. Mai bine dedulciţi-vă la poezie, că-i vorba de o selecţie, dacă vreţi, chiar de o antologie de autor, făcută şi ea tot cu… umor. Nu doar că rimează, dar emoţia se degajă răvăşitor când versurile sunt închinate lui Grigore Vieru şi scrise „Doar în limba noastră”. Iată-le: „În aceeaşi limbă/ Toată lumea plânge,/ Suferinţa-i este/ Omului în sânge./ Doar în limba noastră/ Dorul unic este,/ Numai noi cunoaştem/ Dulcea lui poveste./ În aceeaşi limbă/ Firea-i trecătoare,/ Uneori se naşte,/ Alteori se moare./ Doar în limba noastră/ Fiii, uneori,/ Ne mai sunt alături/ Şi nemuritori…”.

După ce-a zburdat pe lira timpului, neastâmpărată, Maria Chirtoacă se aşterne la drum pe rotundul mapamondului ca să „înşire” impresiile pe „mărgeanul” cărţii „Ţări şi impresii”. În fapt, un jurnal de călătorie scris cu o nemaipomenită dragoste de ţară şi de limbă românească. Să-i dăm din nou cuvântul în aceste rânduri menite să le trezească atenţia celor care încă n-au descoperit-o nici la şcoală, ca profesoară, nici la cenaclurile Câmpulungului, ca scriitoare, nici în versurile pe care le-am publicat ani la rând, nici în cărţile zămislite cu dragostea mamei care-şi naşte pruncii, ca să-i ridice pe genunchi şi să le zică: „Tâta mare!”.

Aşadar: „N-am făcut niciodată o călătorie fără să port în suflet poezia. Dacă ar fi să gândesc mercantilic, poezia a fost pentru mine profitul călătoriei. Am scos visuri din piatră seacă – frumos, foarte frumos spus! – şi m-am îmbogăţit nu doar cu noi cunoştinţe despre viaţă, ci, mai ales, cu lumina lumii… Trece timpul şi nu realizăm decât târziu că îmbătrânim. Dar, vorba lui Eschil: «Îmbătrânesc şi tot învăţ». Adevărat, foarte adevărat! Cum la fel de adevărat este şi că Pământul este al nostru, al tuturor, nu doar al celor ce bat cu pumnul în masă… Nu vor lipsi din notaţiile mele adjectivele de genul «extraordinar», «grozav», «minunat», «fermecător» etc. pentru că sunt prea multe minuni făurite de mâna omului şi asupra lor îmi aplec ochii, încercând să nu văd, pe cât este posibil, grotescul existenţei noastre cenuşii”.

Drept care, se mărturiseşte poeta din nou emoţionant, „Oriunde/ Te-ai afla,/ Te iubesc, omule!/ Cu limba ta,/ Cu patimile tale,/ Cu Dumnezeul tău/ Şi muzica pe care o asculţi…/ Te-am căutat/ La Moscova,/ La Beijing,/ La New York,/ Am sărutat pământul/ Sub piciorul tău,/ Pământul învelit/ Cu piramide,/ Cu arcul de triumf/ Şi mori de vânt,/ Pământul cu/ Golgote iluzorii./ Eu,/ Roaba Domnului/ Şi scribul tău,/ Îţi cânt «mirajele»/, Ce cu sudoarea ta/ S-au împlinit” („Dedicaţie”). Un poem închinat omului, pământului şi poeziei! Şi, mai ales, limbii române a cărei zi am sărbătorit-o joia trecută.

Trei cărţi trăite în registrul memorialistic, liric, epigramatic. Trei cărţi care nu sunt altceva decât paşaportul care o legitimează literar pe Maria Chirtoacă, talentată poetă a vremurilor de ieri, de azi. Un model! Dacă nu pentru tinerii de azi, atunci măcar pentru cei care aspiră să calce în posteritate.

Distribuie pe Facebook

Mihai Golescu

See Full Bio