Pe 17 decembrie 1989, când armata începuse să tragă în oameni pe străzile Timişoarei, mă aflam la Slatina, fiindcă acolo fusesem repartizat ca inginer stagiar. Era duminică, la radio şi la TVR se vorbea despre huligani şi terorişti, dar neliniştea mea a atins cote maxime când un prieten, un subofiţer din Piteşti, mi-a spus că a primit indicativul alarmei de luptă „Radu cel Frumos”. Şi-a luat la el o jumătate de pâine şi a plecat „glonţ” la unitate.

De atunci m-am aşteptat la orice. Dar nu mi-am închipuit că se va ajunge până acolo încât muncitorii din Oltenia să fie trimişi cu bâte la Timişoara, ca să-i bată „pe ungurii care ne atacă ţara” şi pe „huligani”. Joi dimineaţa, pe 21 decembrie, în fabrica în care lucram am găsit femei plângând. Bărbaţii lor, care veniseră cu o zi înainte în schimbul al doilea, au fost urcaţi în trenuri şi trimişi la „război”. Numai că în gară la Timişoara au fost aşteptaţi de „derbedei” cu cornuri şi cu iaurt şi invitaţi să li se alăture la protestul din Piaţa Operei.

Pe 22 decembrie, vineri, în secţia noastră nu mai lucra aproape nimeni. La radio se difuza muzică simfonică, ceva care suna… lugubru. Aşteptam înfriguraţi ştirile laconice, transmise din oră în oră. Până când totul a devenit dramatic: crainica a anunţat plângând că „generalul Milea s-a sinucis”. Comunicatul continua în felul următor: „Ministrul Apărării Naţionale a acţionat ca trădător împotriva independenţei şi suveranităţii României şi, dându-şi seama că este descoperit, s-a sinucis”.

A urmat fuga soţilor Ceauşescu de pe sediul Comitetului Central şi, cam pe la ora 12.30, „victoria Revoluţiei”. De fapt, până la Crăciun, în câteva oraşe mari ale ţării, au fost ucişi pe străzi sute de oameni nevinovaţi. În confuzia generală, mulţi primiseră arme şi muniţie. La Piteşti, în gară, doi puştani „patrulau” pe peron cu armele la spate, iar de la difuzor se transmiteau apeluri ca ei să vină să le predea. La Slatina, ni se spunea să nu bem apă, fiindcă „teroriştii” au introdus otravă în reţelele de distribuţie şi, pentru a ne apăra de ei, fiecare primise la fabrică puşti, cartuşe şi saci de nisip. Dar cine şi ce să fi avut cu fabrica noastră?!

Cu fabricile din România, de fapt cu aproape toată industria grea, alţii au avut ce-au avut. „Emanaţi” ai Revoluţiei, începând cu fostul premier Petre Roman, au trimis „producţia” la fier vechi, având grijă să înlocuiască întreprinderile cu hipermarketuri şi malluri.

Iar eu am ajuns, în 1994, prin concurs, la ziarul „Argeşul” şi, ani la rândul, am avut şansa să scriu, alături de Mădălin Popa şi Jean Dumitraşcu, despre „Revoluţie, între autentic şi mascaradă”. Despre revoluţie, aşa cum a fost ea în Argeş şi despre oamenii care o înfăptuiesc zi de zi.

De fapt, de 30 de ani pe care-i va împlini peste câteva zile, la 23 decembrie, ziarul „Argeşul” scrie istorie. Şi o face cu onestitate şi cu respect faţă de dumneavoastră, stimaţi cititori. La mulţi ani!

Distribuie pe Facebook