Sărbătorim anul acesta Centenarul Marii Unirii. Suntem datori celor care au înfăptuit acest ideal de veacuri al românilor, dar şi mai datori suntem copiilor şi nepoţilor. Prin urmare, să ne întoarcem recunoscători cu faţa către trecut, să le aducem prinosul nostru de mulţumire celor care ne-au dobândit Independenţa, Unirea cea mare, în mai vechi hotare, dar să nu pierdem o clipă din vedere viitorul. Sub ochii noştri se află pe cale de dispariţie o clasă socială, ţăranii, aşa cum îi ştim dintotdeauna. Sub ochii noştri se desfăşoară o campanie de proletarizare a locuitorilor de la sate, de transformare a lor în „muncitori agricoli” buni să culeagă căpşunile spaniolilor ori italienilor. Sub ochii noştri, părinţii îşi părăsesc copiii ca să poată supravieţui în legile economiei de piaţă, unele iraţional întocmite cu gândul la profit şi atât. Sub ochii noştri dispare iremediabil tradiţia, faptul folcloric viu, cultura populară. Sub ochii noştri satul suferă complexe şi importante transformări. În bine, dar şi-n rău.
Ce-i de făcut? Păi, credem noi, nu mai este nicio clipă de pierdut. Cu toţii, trebuie să mai salvăm ce se poate salva, să ne canalizăm energia, eforturile, acţiunile, strategiile pentru a-i construi satului un rost în acord cu exigenţele actuale şi de viitor, cu cerinţele economiei de piaţă, ale integrării europene. Bătălia care trebuie să se poarte astăzi nu este nici de a distruge ceea ce-i vechi, tradiţional, nici de a schimba din temelii structura satelor noastre, ci de a le acomoda, de a le racorda în egală măsură la tradiţie şi modernitate, la ceea ce înseamnă ritm interior, naţional şi natural, dar şi la modernizările cerute de cursul înnoitor generat de economia de piaţă, de ridicarea lor la noi cote de viaţă economică şi socială, spirituală, religioasă şi morală.
Cândva, satul a fost plin de boli, fără lumină electrică, fără asfalt, fără şcoli. Paradoxal, azi avem în bună măsură şi curent electric, şi canalizare, şi drumuri asfaltate, şi şcoli, dar nu mai avem copii să meargă la şcoală. Or, ştim bine, şcoala, alături de familie, de biserică, a contribuit la ridicarea din noroi şi ignoranţă a locuitorilor de la sate. La rândul lor, părinţii s-au trezit că elevii nu mai pot merge la şcoală în sat, că ne paşte analfabetismul odată cu o întreagă serie de lipsuri care privesc viaţa lor, de la bani la locul de muncă, de la pământul pe care l-au primit înapoi de la „colectivă” până la mijloacele cu care să-l lucreze ş.a.m.d.
Ce-i de făcut pentru a-i ajuta să supravieţuiască unor crize care se abat asupra lor în valuri, precum lăcustele altădată? Asistăm cu braţele încrucişate, clamând vremurile, ori intervenim energic şi hotărât, fiecare cu responsabilitatea pe care ne-am asumat-o? Gazetari sau oameni politici. Administratori ai statului ori specialişti. Iată motivul pentru care, în ce ne priveşte, am iniţiat un proiect şi un parteneriat totodată, în ideea de a contribui la reaşezarea satului în noua albie croită de modernitate, la ridicarea lui pe plan material şi spiritual.
Am considerat în acest sens că este foarte utilă şi se impune colaborarea instituţională, administrativă cu Consiliul Judeţean Argeş şi cu instituţiile subordonate, cu Arhiepiscopia Argeşului şi Muscelului, dar în egală măsură ne propunem să le cerem concursul efectiv şi primarilor, preoţilor, directorilor de şcoli şi cămine culturale, tuturor celor care iubesc satul, dascăli, medici, sociologi, tuturor celor cărora le place să trăiască în mediul rural binecuvântat de Dumnezeu.
Credem, prin urmare, că se impune înainte de toate o scanare jurnalistică, sociologică a realităţii la zi din satele noastre. Datele culese cu echipa noastră de ziarişti şi de voluntari, cititori ai ziarului, ne vor ajuta să înfăptuim harta reală a situaţiei economice, sociale, financiare, investiţionale, spirituale, a forţei de muncă mereu în mişcare. Date pe care – în paralel cu publicarea lor în paginile ziarului şi ale unei cărţi – le vom oferi autorităţilor, respectiv primăriilor, Consiliului Judeţean, parlamentarilor de Argeş. Ca să ce? Păi, ca să le cunoască efectiv de la sursă şi la zi, nu depăşite, cum apar ele în monografii ori în acte birocratice, iar apoi să caute, împreună cu iniţiatorii acestei campanii de presă, „Argeşul” şi „Antena 1” Piteşti, soluţii de rezolvare a problemelor cu care se confruntă entităţile rurale, omul de la ţară. Acolo unde chestiunea se poate rezolva la nivel de primărie, ca presă vom urmări să se rezolve la nivel de comună ori la judeţ, acolo unde este nevoie de lege, ne vom bate împreună cu parlamentarii noştri să fie elaborate legi raportate la exigenţele actuale, nu la cele de pe vremea bunicilor, nici la cele care se pretează aiurea, dar nu şi la noi. După cum, la fel, ofertele care se vor ivi pentru investiţii în mediul rural le vom difuza celor interesaţi, partenerilor noştri, ca să-şi plaseze cu profit banii. Dar cu profit şi pentru locuitorii satelor care-şi doresc punerea în valoare a potenţialului natural, uman, tradiţiile, explorarea tuturor resurselor care vizează agricultura ecologică, turismul, serviciile etc.
Problema, la urma urmei, nu este dacă vor pieri sau nu ţăranii, satul. Nu vor pieri, fără discuţie, dar să nu vorbim cu ei doar în numele autorităţilor europene, al dictatului pieţeii, ci şi al specificului local care trebuie menţinut cu orice preţ, fiindcă altminteri ne vom trezi că ne topim în amalgamul european şi nu mai ştim ai cui mai suntem. Va trebui să ne ocupăm de „vaccinarea” satului împotriva kitsch-ului care invadează nu doar folclorul, ci şi arhitectura, cultura populară, efectiv modul de viaţă. Să nu lăsăm să acţioneze o mână nevăzută, cum se întâmpla pe vremea comunistă când în faţă era scoasă drojdia societăţii. Adesea, îmbrăcată în haină de piele, ca primarii să aibă mai multă autoritate. Este nevoie să promovăm omul model, dacă vreţi „omul recent” al lui Patapievici, liderul care a putut să aducă apă la robinet, care a înlocuit noroiul cu asfaltul, care a creat condiţii astfel încât în sat să vină să locuiască şi să-şi facă datoria medicul, profesorul, inginerul, specialistul, omul politic care a dovedit puterea asocierii, în contextul compromisei idei de cooperativizare.
Bătălia care se poartă astăzi, la vremea aniversării Centenarului, nu este de a promova neapărat Argeşul arhaic, ci de a face selecţia necesară, de a identifica şi conserva tot ce merită, tot ce vorbeşte semnificativ de o civilizaţie a porumbului şi grâului, alături de cea a lemnului şi pietrei în care stăbunii noştri au durat Mănăstirea Argeşului. Sigur, nu există o reţetă. N-o avem nici noi, nici funcţionarii statului, nici cei de la UE. Soluţiile le căutăm cu toţi, animaţi de bune intenţii chiar când pretindem cum trebuie crescut şi tăiat porcul, cum trebuie înfăşat copilul, cum trebuie valorificată mândreţea de păşuni montane, ori culese şi folosite plante medicinale. Ba chiar şi cum trebuie ferită credinţa ortodoxă de prozelitismul agresiv al sectelor religioase care au invadat, în egală măsură, lumea satelor şi a oraşelor noastre.
Dacă vom sta cu braţele încrucişate, vom fi martorii extincţiei unei clase sociale, ţărănimea, care a luptat şi pe frontul Independenţei, şi al Unirii, şi al modernizării ţării chiar în anii socialismului. Ce este bun trebuie păstrat, nu demolat, cum s-a mai întâmplat. Ce trebuie făcut cu faţa la viitor, ştiinţific şi cu rigoare, să facem! Cu trup şi suflet, cu responsabilitate, cu credinţa că salvarea noastră stă în puterea noastră, nu a altora care n-au avut timp să descifreze sufletul nostru. Dar despre asta vom vorbi tot anul, cât estimăm că va dura demersul nostru de a-i responsabiliza pe agenţii modificării în bine a viitorului satului. Acolo unde, bine zicea Blaga, s-a născut veşnicia şi nu trebuie să-i demolăm temeliile centenare şi milenare.
