Obsedaţi de frământările cotidiene, tot mai presante, nu ne dăm seama că prima şi ultima „chestie” care ne produce stres sunt banii. Avem nevoie de un loc de muncă pentru a ne procura banii necesari să plătim facturile mereu crescânde, serviciile, hainele şi mâncarea, benzina, ratele la bănci, impozitele, taxele, şcolarizarea copiilor. Într-un cuvânt, „fericirea” pe care ne-o flutură politicienii când vin alegerile. Bani, bani şi iar bani ne sună în urechi, ne înţeapă în ochi reclamele la TV, ne tulbură somnul până la coşmar.

Păi, dacă n-avem bani – sună sloganul – mergem la o bancă şi ne împrumutăm. Simplu, uneori doar cu buletinul. Sau nici cu el. Aşa se întâmplă peste tot în lume, dar mai ales în America, unde brutarul, care a văzut că pe strada lui nu se făcea o pâine bună, s-a apucat el de afacere. Cum povesteşte Harari în „Sapiens”, carte care a făcut vâlvă nu doar în America, ci şi la noi. A mers la o bancă – brutarul, nu scriitorul! – şi a cerut un credit de un milion de dolari, tocmai depuşi de un întreprinzător care făcuse milionul de dolari şi nu l-a întrebat nimeni cum. În baza acestui credit, a angajat un antreprenor să-i construiască brutăria. Apoi, fiindcă i-au trebuit şi utilaje, a mai cerut un milion şi banca i-a dublat creditul, tot în baza primului milion depus. Ulterior, când antreprenorul a avut nevoie să angajeze şi lucrători ca să facă pâine, a mai obţinut un credit de un milion, pe care-l va returna din momentul în care scoate pâine bună din cuptor şi o vinde. Şi, băgând de seamă că pâinea bună şi caldă se vinde bine, a mai pus de o brutărie, investind alţi bani de la bancă. Şi tot aşa. De fapt, tot în baza primului milion de dolari depuşi cash, fiindcă, în America, orice bancă poate da cu împrumut până la zece dolari, dacă are cash în bancă un dolar. Dar Doamne fereşte să fie nevoie să fie plătit şi antreprenorul de construcţii, şi furnizorul de materiale, şi salariile lucrătorilor în acelaşi timp! Atunci se produce criza, banca dă faliment. Sau dacă e guvern, se apucă de tipărit bani, în detrimentul nostru, care investim încredere. În bancă, ori în guvern. Dacă este doar bancă, pentru a nu da necazul peste ea, apelează la o altă bancă, împrumutându-se la o dobândă medie la care dau băncile credit omoloagelor lor. Asta este indicele Robor care dă atâta bătaie de cap deopotrivă bancherilor şi guvernanţilor noştri la început de an, când se stabileşte bugetul.

La urma urmelor, totul nu-i decât o convenţie, ca la teatru. Ce vedem noi pe scenă nu este o întâmplare reală, ci una imaginată, recreată artistic, cu rolul de a ne transmite un mesaj, o idee, o stare de spirit. La un spectacol de teatru, rocambolesc, asistăm şi zilele astea, când un parlamentar cere Băncii Naţionale să joace cu cărţile pe faţă, când primarii, la rândul lor, cer guvernului să nu le mai taie din bani, dacă „brutăriile” duduie şi scot pâine după pâine. Asistăm, unii, cu gura căscată, la jocurile care se fac cu banii, la devalorizarea şi revalorizarea leului, la poveşti despre Fata Morgana menită să ne aducă fericirea odată cu noile alegeri. La preşedinţie, la Parlament, la Consiliul Judeţean, la primării.  

Dar şi la alegeri, tot banul este personajul principal, aşa cum este şi-n sfera serviciilor, a producţiei, a culturii, a educaţiei. Cu banul îmi procur un vot la alegeri, deci o funcţie politică, dar şi o maşină, o vilă, un calculator, un telefon mobil, dacă se poate, dintre cele mai luxoase. Sunt astea şi idolii fiecărui tânăr? Sigur că sunt! Asta înseamnă confort. Tot cu banul, ca antreprenor, îmi asigur şi tehnologia necesară pentru a produce performant, pentru a face profit. Aşadar, triada: Bani, Tehnologie, Confort. Unde este omul în această ecuaţie? Este stăpân ori sclav? Al capitalului, nu?! 

Păi, dacă are milionul sau miliardul pare să fie stăpân, dacă trăieşte din salariu ori din şomaj, pare să fie sclav. Stăpânul capitalului din economia de piaţă, ori sclavul capitalului, dacă-l citim pe Marx. Ne servim de banii cash, câştigaţi la locul de muncă, ori de cei depuşi în contul din bancă, trăim cu iluzia libertăţii, că putem face tot ce vrem cu banii noştri. Şi, dacă nu-i avem, tot putem să luăm un credit, ori să construim un blog şi să ne vărsăm oful. Ne asociem cu aceia care vor o lume mai bună, o guvernare mai eficientă, poate chiar un guvern mondial, punem de o ieşire în piaţă, de o cafteală cu jandarmii, cu „sistemul”, cu „ei”. Ne răcorim niţel, după care ne aşezăm iar pe on-line, imaginăm un alt fel de bancă unde nu dolarul, ci bitcoin-ul este la mare preţ. Bitcoin-ul, fiindcă este mai greu de identificat cel care este plătit să inducă sau să pună de o revoltă, fiindcă de revoltă se tem, de regulă, guvernanţii. Dar şi corporaţiile care pun şi ele de câte o manipulare. Că şi ele se tem de tensiunile sociale.

Păi, astfel stând lucrurile, cum să nu adorăm banii? Nu au fost ei inventaţi să aducă fericirea oamenilor? Uite că o aduc, dar odată cu ei vin peste noi şi multe belele. Uneori, mai multe decât putem suporta. Şi atunci? Păi, atunci ne dăm seama că mult cântata schimbare la faţă a României nu este decât o păcăleală. VIP-ul, mogulul, bancherul, politicianul, şarlatanul, şmecherul, şmenarul, băiatul de băiat, fâţa, odrasla lui tăticu’ etc. n-au altceva în comun decât banul cu care să ne ia faţa, să ne şmecherească, să ne fraierească, să ne manipuleze. Întrebarea este dacă glocalismul, globalismul, noile soluţii social-politice, noile lumi fluturate la orizont ne-ar putea scăpa de această pacoste. Fără a ne retrimite în comunism, care a dat chix cu promisiunea că fiecăruia i se va oferi după nevoi şi va munci după capacităţi. Cunoaşteţi o societate mai bună decât capitalismul, socialismul sau democraţia liberală? Dar nu dincolo, ci aici, pe pământ! Dacă nu, haideţi să o căutăm, fiindcă însuşi Churchill recunoştea că democraţia în care trăim astăzi este proastă, dar omenirea n-a aflat alta mai bună. Cu bani sau fără bani.

Distribuie pe Facebook