# Ştefăneşti, oraşul frapantului paradox. De-o parte găsim vile care se învârt după soare, străzi private închise de bariere „inteligente”, maşini de lux. De altă parte, căsuţe sărăcăcioase, uliţe acoperite de noroi, blocuri insalubre. Acesta este peisajul din oraşul Brătienilor.

Şi pentru ca discrepanţa dintre cele două clase sociale să fie şi mai mare, în timp ce unii îşi plănuiesc vacanţe în insule exotice, alţii, pentru a-şi putea lua pâine, adună… melci.

Vecin bogat, vecin sărac

La Ştefăneşti diferenţele dintre săraci şi bogaţi sunt atât de evidente din cauza distanţei foarte mici dintre zona „blocuri”, spre exemplu, şi cartierul de lux „Brătieni”. La tot pasul însă, în oraş, cele două „lumi”, a celor foarte bogaţi şi a muritorilor de foame, sunt despărţite de un gard. În afara celor care trăiesc numai din ajutoarele sociale sau din alocaţiile copiilor, ceilalţi dornici de muncă, neavând pregătirea necesară, lucrează ca zilieri pe unde găsesc, iar seara se întorc cu ceva de-ale gurii pentru a pune pe masa familiei. Se-nţelege, pentru viaţa lor împovărată de lipsuri nu se fac vinovaţi vecinii: medici, poliţişti, procurori, judecători, oameni de afaceri. Cu politicienii de prim rang care locuiesc şi ei pe-aproape e altă discuţie.

Casa melcilor

Gheorghe Ciocănea, fost lăcătuş-mecanic la Uzina Dacia, aflat acum la pensie, s-a gândit să le dea oamenilor o mână de ajutor. Trăieşte de-o viaţă printre cei obidiţi şi le ştie nevoile. Omul este parte a unei afaceri ce se desfăşoară la nivel naţional. În Argeş însă este singurul care cumpără… melci. Acest tip de negoţ l-a mai făcut şi-n primii ani după Revoluţie. Acum pensionarul a deschis în vecinătatea blocului nr. 16 un „centru”. În fapt este o baracă spaţioasă, cu lăzi speciale în care este ţinută „marfa”. Melcii pot fi aduşi în orice zi între orele 8-17. Micile vietăţi sunt aşezate în lăzi până când cantitatea de melci ajunge la… o tonă. În acel moment maşina unei firme din Alba-Iulia vine şi încarcă lăzile. În final melcii ajung în industria farmaceutică ori pe mesele celor care consumă aşa ceva. Pentru Gh. Ciocănea durează câteva săptămâni să ajungă la această cantitate. Suntem asiguraţi că melcii au condiţii optime în vremelnica lor „casă”. Mofturoşii se pot retrage în propria cochilie…

Ochiul lui Dumnezeu

Omul de încredere al „patronului”, Gheorghe Ştoi, cel care poate fi găsit în permanenţă la baracă, ne explică: „Oricine poate veni cu orice cantitate de melci. Îi aduce în pungă, în cutie, cum vrea. Eu îi pun pe o sită specială, cu orificii mai mari. Melcii mici, evident, cad. Şi pe ei îi dăm omului înapoi. Pe cei care rămân deasupra îi oprim noi. Îi cântărim şi îi dăm omului banii pe loc. Doi lei per kilogram”. Ce se întâmplă cu melcii refuzaţi? Ne explică tot Gh. Ştoi: „Omul îi poate lua acasă, îi mai ţine dacă are condiţii, îi hrăneşte cu verdeţuri şi, când mai cresc, revine la noi. De regulă însă sunt eliberaţi în pădure, să se facă mai mari”. După cum se ştie, în special după ploaie, firavele vietăţi ies la suprafaţă prin livezi, grădini ori prin pădure.

Sărmanii din Ştefăneşti, mulţi dintre ei locatari ai blocurilor insalubre, merg pe dealurile din jur, prin parcurile Piteştiului ori în pădurea Trivale. Cu plasele pline de melci străbat câţiva kilometri pe jos, neavând bani pentru maxi-taxi. Deşi în ultima vreme a plouat, ieri-dimineaţă încă nu venise nimeni cu „marfă”. Dar Gh. Ştoi şi şeful său, Gh. Ciocănea, ştiu că în zilele următoare vor umple câteva lăzi cu melci. Chiar şi copiii, în special romi, aduc câte-o plăsuţă cu melci. Aleargă apoi la chioşc de unde-şi iau acadele. Moşnegii în toiag şi bătrânele cocârjate sunt însă „partenerii” fideli ai afacerii. Adună melci şi vin să-i vândă. Cu bănuţii pe care-i strâng în palmele bătătorite, se-ndreaptă agale spre magazinul de-alături. Ies strângând în braţe, ca pe-un pruncuţ, două-trei pâini. De pe sita lui Gh. Ştoi, melcii privesc cu îngăduinţă. După cum i se revela cândva poetului piteştean Dan Rotaru, cochilia lor pare a fi ochiul lui Dumnezeu…

Distribuie pe Facebook

Eduard Tomaziu

See Full Bio