Polemica pe care au provocat-o recent editorialele semnate de mine în ziarul „Argeşul” poate nu va dura prea mult. Mai ales că, la noi, dezbaterea de idei se degradează repede, pentru că… oboseşte la fel de repede. Disputa respectivă a fost provocată de un aşa-zis ofiţer de armată în rezervă, care crede că în editorialele mele nu găseşte idei. Or, bietul rezervist – sincer, mă îndoiesc de identitatea lui – obişnuit cu ordinele scurte şi precise, nu are cum să identifice idei definite pe mai multe rânduri, el obosind repede şi necitindu-mi editorialele cap-coadă.

În general, cei care ies la pensie din armată sunt lipsiţi de vitalitatea cognitivă, întrucât au lucrat prea mulţi ani într-o instituţie caracterizată ca fiind anti-spirit. Deci, astfel de indivizi pleacă, într-adevăr, de la un gând de valoare, dar ajung repede la chestiuni personale, precum au ajuns în cazul meu, spunând că aş fi „securist”, „ofiţer acoperit”, „pensionat la limită de vârstă” etc. În genere, de oriunde ar pleca, le este foarte uşor să ajungă acolo unde, de fapt, urmăresc să ajungă. Uneori, criticile unor astfel de cruciaţi par că se potolesc, detractorii mei par plictisiţi, iar liniştea e restabilită. Dar nu trece o săptămână şi năvăleşte din nou un alt cruciat, mai dispus decât toţi să mă facă praf.

Prin urmare, nimic nu mi se pare mai lipsit de obiectivitate decât ceea ce se numeşte lipsa de idei. Or, cine nu e în stare să citească detaşat un editorial, de exemplu, nu are simţul ideilor şi nici jocul intelectual. Pentru mine acest fapt e o mare bucurie intimă şi una dintre cele mai sigure verificări ale superficialităţii unora dintre noi, mai ales a celor care se exprimă „scurt şi concis”. Pe de altă parte, o spun din capul locului: nu am nimic cu cei care mă critică în mod obiectiv, nu cred că am totdeauna dreptate. Îl iubesc însă pe cel care mă critică făcând un exerciţiu intelectual, nu ajungând la atacuri personale. Or, criticile cruciaţilor mei se definesc mai mult prin aversiune psihologică decât prin opinii şi convingeri. Personal, ţin foarte mult la definiţii logice referitoare la cele scrise de mine. Nu am nimic de răzbunat şi nu acesta este motivul pentru care scriu aceste rânduri. Am însă câteva lucruri de lămurit.

Prin urmare, sunt încă activ pe piaţa muncii, nu am vârsta de pensionare, nu sunt securist şi nici ofiţer acoperit, nu am fost nici măcar membru al fostului partid comunist şi nu fac parte din niciun partid politic. Sigur, viaţa e făcută din culori care se intersectează. Am fost, deci, şi ofiţer de armată, dar m-am ocupat cu scrisul de cărţi şi articole. Am colaborat foarte mulţi ani cu „Observatorul militar” – ziarul Armatei. Scriu în presă din 1991. Spun acest lucru pentru a se înţelege că nu fac o chestiune personală din unele comentarii defavorabile mie. Nu am nimic de adăugat, nimic de retractat. Dar unele comentarii se aşază nu numai sub editorialele mele, ci şi în sufletul meu, pentru că ele pleacă de la un fapt intelectual şi se opresc, aşa cum am mai spus, la chestiuni personale. Este aici o flagrantă confuzie de planuri şi puncte de vedere, care nu surprind, dar indignează, şi pentru cine cunoaşte firea noastră, atacul este în discuţiile publice aproape o metodă.

Pentru mine, care tind să cred că sunt destul de calm, felul în care decurge o dezbatere de idei mă nelinişteşte cumplit, fiindcă această dezbatere ajunge să-şi piardă liniile directoare. Dacă cruciaţii mei nu mă judecă pe idei, ba chiar unii spun că nu scriu idei „de loc”, de parcă ar citi pe o coală albă, atunci eu nu am cum să ajung la ideile lor exprimate „clar şi concis”. Or, fiecare editorial al meu are câteva idei principale care supravieţuiesc o zi, o săptămână, cel mult o lună, până la uzare sau plictiseală. Calitatea acestor idei este aceea că ele sunt nu doar inedite, ci şi exclusive. Mi-ar fi imposibil să le reamintesc aici, dar respectivele articole pot fi citite oricând. Sigur că sunt şi teme recurente şi pe care nu le pot omite, precum tăierea ilegală a pădurilor, problema autostrăzilor şi a satului, administraţia locală şi centrală, şcoala şi… politica. Celelalte, un întreg dosar, referitor la democraţie, comunism etc etc – tot teme capitale. Teme care mă descătuşează. De fapt, am de gând să strâng aceste editoriale într-un volum pe care să-l intitulez „Eseuri descătuşate”.

Prin urmare, din comentariile cruciaţilor mei observ că lucrul cel mai grav este că la noi se înjură foarte lesne. Probabil, furia aceasta este precedată de atmosfera din casă, stradă, cafenea, instituţii publice. Astăzi, trăim rumoarea surdă şi clocotitoare a agresivităţii în comportament şi a violenţei în limbaj. Este vorba de o dezordine morală cum rar s-a mai întâlnit pe meleagurile noastre, iar spre această dezordine numai primul pas e greu, pentru că restul vine de la sine. O singură înjurătură te obligă la un arsenal de înjurături. Şi mai e un lucru care mă opreşte să iau în tragic criticile cruciaţilor mei: îi cunosc pe unii dintre aceşti critici care nu au nimic din ceea ce se numeşte cultură, dar le sunt roase sufletele de invidie şi resentimente. Faţă de aceşti critici chiar îmi exprim întreaga compasiune. Dacă ranchiuna lor ar porni de la o valoare adversă, atunci le-aş înţelege critica nedreaptă. Dar pentru ei nimic nu are valoare în afară de opinia lor.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio