Fără să-mi fi propus asta, începând din toamna lui 1970 am devenit un cronicar de cursă lungă al României ce traversa atunci o închipuită „epocă de aur” îndreptându-se spre cele mai înalte culmi de progres și civilizație. Absolvisem facultatea și m-am prezentat la postul ales prin repartiție la nivel național Dispensarul comunal Filipeni – județul Bacău. În câteva zile, de imaginea mea idilică despre viața la țară s-a ales praful.
Distanța ca de la cer la pământ dintre zgomotoasa propagandă triumfalistă și realitate, sărăcia cruntă a locuitorilor din cele opt sate, dotarea primitivă a cabinetului, drumurile desfundate pline de noroi clisos sau praf, stupizenia secretarului de partid pe comună și a milițienilor, m-au îndemnat să le notez într-un caiet dictando.
De ce? Pentru că zilele și vorbele trec, scrisul rămâne. Mi-am zis că aceste concise însemnări mă vor ajuta la vremea pensionării să-mi reamintesc de începutul meu în carieră. Atunci nu m-am gândit că le voi putea publica vreodată, sau că voi ajunge medicul-scriitor de azi. Intrarea în lumea presei și cărțile publicate – declar aici cu sinceritate! – mi-au înfrumusețat viața.
După 1994, când am debutat să semnez în „Argeșul” rubrica „Bolnavi și … bolnavi”, au apărut semnale și oferte concrete de funcții și demnități dacă voi intra în politică. Ca să-mi păstrez libertatea de a spune lucrurilor pe nume și de a scrie fără să folosesc vorbe goale despre România reală, n-am solicitat timp de gândire nici măcar o oră.
Cu bune, dar mai ales cu rele, de o jumătate de secol însemnările mele m-au transformat într-un cronicar de cursă lungă. M-am întristat adeseori, dar nu într-atât să-mi iau lumea în cap stabilindu-mă în altă țară. Pe termen scurt și mediu, România educată este o himeră. Pentru că românii se schimbă foarte greu.
În primul rând din cauza ADN-ului caracterizat prin deficit – la unii – de înțelepciune și de verticalitate a coloanei vertebrale, de oportunism și duplicitate, de invidie bolnăvicioasă și de sete de putere cu orice preț.
