Criticile aduse vaccinurilor anti-Covid-19 au fost prinse din zbor de un anumit public de la noi, şi nu numai, luând o formă care mă sperie şi mă face să roşesc. Acest public care s-a poziţionat împotriva vaccinării are ca principal argument că nimeni dintre cei resposabili de producerea vaccinurilor nu garantează în privinţa unor eventuale efecte adverse. De parcă în cazul altor medicamente garantează cineva astfel de efecte, rezumându-se doar la recomandări! Aşa că m-am întrebat o clipă dacă nu cumva tratarea problemelor importante ale biologiei, de exemplu, nu depăşeşte cunoştinţele şi puterea de înţelegere ale unora care nu au nici măcar pregătirea liceală serioasă. 

Cred, totuşi, că un elev cu o capacitate intelectuală medie nu poate formula astfel de erezii la adresa vaccinurilor anti-Covid; el ar putea fi însă readus la realitate, chiar şi numai cu ajutorul celorlalţi elevi. Publicul cu pricina, parte din vina lui (avocaţi, ziarişti, protestatari de meserie etc.), parte din vina profesorilor, nu s-a putut împăca defel cu învăţătura din preuniversitar. Asta nu-l împiedică, fireşte, să arunce, din înălţimile ameţitoare ale diferitelor posturi de televiziune sau de prin ziare, o privire asupra pericolul pe care-l reprezintă noul virus pentru om. Şi, în acest timp, virusul înaintează ca o maşină în mare viteză. Am ajuns deja la cel de-al cincilea val pandemic. Câte astfel de valuri vor urma? Totul pare neprevăzut şi totul este posibil.

Prin urmare, dacă alături de criza sanitară mai sunt şi alte crize, consider că una dintre acestea este criza de gândire. O criză care a mai frământat lumea noastră, când a luat forma sofismelor, ca apoi, după multe secole, să se concretizeze în dogmă religioasă, iar astăzi să se exprime în scepticism şi relativism. În toate aceste perioade de crize de gândire, omul s-a întors spre sine însuşi şi şi-a analizat mai cu atenţie puterea lui de cunoaştere. La prima criză, Socrate a făcut îndemnul „cunoaşte-te pe tine însuţi”, la a doua, Descartes a venit cu verificarea existenţei prin gândire „cuget, deci exist”. Azi, în a treia criză de gândire, biologii fac acelaşi drum: ei se întorc spre analiza omului. John Naisbitt prorocea în cartea sa „Megatendinţe – 2000”,  că secolul acesta va fi unul al femeii şi al biologiei. Şi tot Naisbitt spunea în cartea sa că omul viitorului nu va mai fi preocupat de gândire, ci de simţire. Să simtă cât mai bine, iată idealul acestui om!  

În orice caz, criza actuală de gândire se exprimă în scepticism şi relativism. Aşa că nimeni nu se mai alarmează în faţa dezastrelor economice, sociale, sanitare, fiindcă nimeni nu crede în nimic. Şi nu toţi oamenii mai văd în ştiinţă un mijloc de prevenire. Cunoscându-l însă pe om şi ştiind că el este şi în măsură să fure, să mintă, să înşele, să întrebuinţeze cele mai urâte mijloace în luptă pentru existenţă, m-aş feri să critic vreun produs ştiinţific, căci eu, într-adevăr, nu lucrez nici într-un laborator de cercetare, nici într-o mansardă sărăcăcioasă, nici într-un fund izolat de provincie. Iar cei care critică astfel de rezultate au dezertat demult din ştiinţa pură şi se ocupă cu comerţul, de bunuri sau vorbe, că e mai profitabil. Căci a analiza, a deduce, a sintetiza, a afirma, nu înseamnă a demonstra. Toate acestea sunt doar expresii de genul „a te afla în treabă” sau „a te face că lucrezi”. Şi se trăieşte bine din astfel de poze, vorbărie şi învârteală.

Iar dacă fac apel la cunoştinţele mele de psihologie – care mă ajută să-mi câştig existenţa – voi ajunge la concluzia că, în afara experimentului ştiinţific, tot ce ştie omul, tot ce cunoaşte ajunge la el prin intermediul psihicului. Or, realitatea psihică nu-i totuna cu realitatea obiectivă. Realitatea psihică se referă la realitatea imediată, aşa cum omul o trăieşte direct, ca experienţă personală. Înţeleg din acest adevăr că unii semeni ai noştri sunt fiinţe ciudate. Ei nu vor să vadă ceea ce se întâmplă sub ochii lor şi îşi întorc privirea spre depărtări, căutând zeii din spatele săgeţilor. Un lucru este însă sigur: căutarea zeilor, deci a miracolelor, dovedeşte că imediatul realităţii noastre nu ne satisface. Aşa că poţi rămâne uluit atunci când, la noi, unde furtul şi extorcarea sunt cele mai obişnuite mijloace de îmbogăţire, un om se poate ocupa de ştiinţă. Şi, din fericiere, avem destui astfel de oameni care-şi petrec viaţa prin laboratoare. Dar asta nu înseamnă că nu sunt şi mulţi care vorbesc în necunoştiinţă de cauză. Morala acestor rânduri este că omul trebuie să-şi cunoască lungul nasului şi să se ferească de fudulia scepticismului şi relativismului, lipsite de judecată, de pudoare şi de scrupule. 

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio