Nu încape nicio îndoială că suntem mândri de statutul nostru european. Care are infinite avantaje, dar şi oarece dezavantaje. Cum este firesc, cei de la Bruxelles au în cap „construirea” unui popor european, aşa cum întemeietorii SUA au pus bazele unui popor american. Având la bază o limbă care s-a întâmplat să fie enegleza, fiind de mai largă circulaţie şi mai sintetică. De acasă, de unde fiecare a venit în statele unite ulterior ‒ de la Paris sau de la Poplaca, nu?! ‒ fiecare avea, în „traistă”, religia lui, obiceiurile lui, datinile lui, cultura lui. Care l-au identificat o vreme în mulţimea aplecată spre omogenizare. O vreme, că după ceva vreme insul s-a trezit american.
Cum s-a întâmplat asta? Păi, printr-un firesc proces de remodelare, de adaptare la noua situaţie creată, ele s-au topit în creuzetul american, unde a luat naştere poporul american, cultura americană. Cu caracteristicile ei, cu specificul ei, cu valorile ei. Pe care apoi, generaţie după generaţie, le-au amestecat în mojarul de peste ocean, le-au asimilat şi le-au considerat ca fiind aproape dintotdeauna ale lor. Ale celui mai democratic şi liber popor. Care ne serveşte ca model. De construcţie şi reconstrucţie, de moralitate politică. Libertate și democrație, de… corectitudine.
Vrem, nu vrem, n-avem încotro, şi noi, aparţinând noului popor european în formare, vom reproduce modelul american. E bine? E rău? Cred că aici nu se poate pune problema corectitudinii morale. Vrem, nu vrem, pe cale de consecinţă, ne supunem unei legi de asimilare şi de deznaţionalizare căreia, cred, n-ar trebui să-i dăm curs fără să reflectăm serios asupra ei şi să luăm măsurile ce se impun. Pentru a-i limita consecinţele nefaste pentru identitatea noastră. Adică, acum, cât timp tezaurul nostru etnografic, cel folcloric, cultura populară sunt încă vii, n-au dispărut de tot de sub ochii noştri, să le identificăm, să le sistematizăm, să le conservăm şi să le valorizăm până nu este prea târziu.
Ca să fiu mai bine înţeles, am să vin cu exemplul bătrânului misterios, cules din cartea lui Carl Sagan „De la Pământ la stele”. Curios din fire, dar şi pentru că asta îi era profesia, credea în ea, un antropolog american, animat de aceleaşi gânduri afirmate mai sus, a început să scotocească prin cotloanele miturilor, tradiţiilor, ritualurilor populaţiilor aborigene înainte ca acestea să dispară pentru totdeauna. Asta se întâmpla pe la începutul secolului trecut. Cercetătorul şi-a frecat palmele bucuros când a dat peste un indian bătrân care s-a arătat dispus să stea de vorbă cu el, lângă cortul său. Harnic, şi-a scos carnetul gata să ia note despre tradiţiile orale la naşterea unui copil. Un moment, l-ar fi rugat bătrânul înainte de a începe să povestească. A dispărut în cort, iar după un sfert de oră i-a făcut o descriere detaliată asupra obiceiului solicitat. Apreciind disponibilitatea interlocutorului, antropologul a vrut să afle care era ritualul şi la majoratul tinerilor, şi la căsătorie, şi la moarte, ce cântau, ce dansau? Dar, după fiecare întrebare, bătrânul cerea permisiunea să dea o fugă până în cort, după care venea cu o bogăţie de informaţii. Mirat de dispariţiile misterioase ale indianului, antropologul şi-a imaginat că probabil mai era cineva în cort, mai în vârstă şi mai cunoscător în ale chestiunilor solicitate.
Ca atare, l-a întrebat de-a dreptul ce făcea de fiecare dată în cort? Drept răspuns, misterios, bătrânul a mai dispărut o dată în cort şi s-a întors, în mână, cu un exemplar zdrenţuit al volumului „Dicţionarul etnografiei americane” pe care i l-a oferit cu plăcere. Gândindu-se, cu oarece compasiune, că biata faţă palidă este dornică să afle lucruri demult uitate despre poporul său şi că e bine intenţionată, dar cumva chiar neajutorată… Și a ajutat-o!
Nu vreau să spun acum că aşa putem să o păţim şi noi, dacă neglijăm ori chiar dispreţuim bogăţiile „subsolului” nostru spiritual, în goană, economic vorbind, după cele materiale. Gazele din adâncurile Mării Negre, de pildă! Că tot e criză. Europeană! Mi-a venit în minte ideea acestui articol, când l-am văzut călcându-mi pragul biroului pe dl. Costin Alexandrescu, fostul director al Casei Creaţiei Populare Argeş. Un pasionat şi veritabil cercetător al tezaurului culturii noastre populare. Ca şi mai recentul director Sorin Mazilescu, şi el… mazilit din post. Şi aşa mi-am adus aminte, cu amărăciune, că, la Argeş, președintele C.J. Dan Manu a avut nefericita idee de a desfiinţa acest prestigios centru de cercetare şi valorificare a creaţiei populare. Cel care acum, dar mai ales mâine, poimâine, poate depune mărturie, în timp şi cu autenticitate, despre identitatea noastră. Căci cu siguranţă ne vom dori să ştim cum a arătat ea, creaţia populară, în veacurile trecute, pe plaiurile argeşene şi româneşti. Ca să ştim cine am fost şi că n-am fost o „lepădătură”, cum ne lasă să înţelegem unii. Chiar dintre ai noştri, după cum se poartă. Din fericire, nu-i târziu, nu-i încă târziu să ne reîntoarcem mai viguros cu faţa către arta şi cultura noastră populară şi să-i conservăm valorile. Vor fi nepreţuite. Spun asta, fiindcă am însoţit în Olanda un ansamblu folcloric şi am văzut cu cât jind admirau spectatorii cântecele şi dansurile noastre populare. Ei le uitaseră, le pierduseră pe drumul modernizării. Mâine, poimâine, şi în asta va consta identitatea noastră, cu ele ne vom mândri şi nu neapărat doar cu legenda celor patru surori europene răpite, pe rând, de către un taur. Prima care s-a lăsat răpită, fiind fermecată de blândeţea viforosului animal, care nu era altul decât Jupiter, a fost Europa. Dacă ar fi să reflectăm pe marginea celor două legende, a întemeirii Europei şi a construirii Mânăstirii Curtea de Argeş ‒ Legenda Meşterului Manole ‒ care sunt înţelesurile, mesajele, verbele cheie? Păi, a răpi şi a construi cu sacrificiu. Au aceste verbe legătură cu se întâmplă acum în jurul nostru? Au! Problema e cine e Jupiter?
Care legendă are, cum vedem bine, rosturile şi sensurile ei. Pentru noi, faste sau nefaste, după cum ne jucăm cartea. Pentru că, odată ajuns în creuzetul european, Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n traistă. Cum bine zice înţelepciunea populară. Pe care musai trebuie să punem preţ. Cât mai e timp!
P.S. Aflu că, după Casa Creației, Consiliul Județean a desființat mai nou înființatul Centru Cultural Județean. De ce? Și, dacă este o rațiune, n-ar trebui reînființată Casa Creației?
