Mereu îl căutăm pe Dumnezeu. Nu neapărat când ne este mai bine, ci şi când n-avem siguranţa zilei de azi ori de mâine. Dar şi când este sărbătoare creştină, de Crăciun ori de Paşti, când s-a născut Fiul Omului ori când a fost sacrificat pentru mântuirea lumii ăsteia tot mai păcătoase. De la o zi la alta, de la un veac la altul, de la un mileniu la altul.
Unde este Dumnezeu? De ce nu apare atunci când îl invocăm, îl rugăm, îl implorăm? De ce credem şi apoi nu mai credem? Cu mult înaintea noastră, întrebarea şi-au pus-o filosofii, teologii, chiar şi doi dintre discipolii lui Iisus când se îndreptau spre Emaus, Cleopa şi Simon. Trişti şi debusolaţi, ei îi relatează lui Iisus, pe care nu-L recunosc, despre ciudăţenia care s-a petrecut la mormânt, despre cripta goală şi întâlnirea femeilor cu îngerul care le-a spus că Iisus a înviat. Ceea ce nu părea demn de crezare, iar cel înviat din morţi îi mustră pentru lipsa lor de încredere şi că, de fapt, s-a împlinit ceea ce-i anunţase. Abia când Învăţătorul lor iubit frânge pâinea şi le-o împarte, la masa din han, spunând rugăciunea, cum făcuse şi la Cina cea de taină, abia atunci cei doi îl recunosc. Îi recunosc semnele, dar atunci – minune! – Iisus se face nevăzut.
Poate că scena este menită să ne facă să ne înţelegem mai bine cu Dumnezeu, omniprezent în timp şi spaţiu, pe care-L căutăm, dar nu-L găsim mereu. Cu ochii noştri noi ne străduim să-L vedem pe Dumnezeu – Tatăl, dar Scriptura spune că El n-are chip, doar nume. Aşadar, El nu este vizibil, cum a fost înainte de a se jertfi Iisus şi care a devenit invizibil după moartea Sa. Dumnezeu nu este nici mult, nici puţin. Este tot. Iar Dumnezeu poate fi văzut cu ochii spiritului, poate fi recunoscut după anumite semne pe care le „văd” doar cei care au credinţă. Credinţa în Dumnezeu nu este o certitudine, este o continuă căutare, un pelerinaj, iar divinul poate fi accesibil tuturor. Şi oamenilor simpli, mai mult sau mai puţin instruiţi, şi preoţilor, ierarhilor, filosofilor, fiindcă creştinismul nu este doar o religie a spiritelor celor mai înalte. Dumnezeu este peste tot, în afara şi înlăuntrul nostru, dacă avem credinţă, dacă ştim să-L cultivăm cu evlavie, să-L sădim în sufletul şi-n cugetul nostru. Sau, cum spun slujitorii Lui, dacă suntem vrednici.
Sigur, Dumnezeu poate fi cu mine acum când scriu aceste rânduri. Dar tot atât de bine poate să nu fie, dacă eu nu sunt vrednic de iubirea Lui, dacă nu cred în El şi fac doar un articol de serviciu, că tot suntem în Săptămâna Luminată, după Paşti, şi dă bine la cititorul care tocmai s-a întors de la slujba de Înviere. N-am cum să ştiu acest lucru, că nu-i vorba de o experienţă de laborator, ci de o trăire personală, de o „chimie” în a cărei ecuaţie intră şi credinţa ori necredinţa mea. Dacă nu greşesc eu, că simt ori nu simt prezenţa lui Dumnezeu, nu înseamnă neapărat faptul că am postit ori nu tot postul Paştelui, că am mers ori nu la biserică, la denii, la toate slujbele rânduite de dogmă ş.a.m.d.
Omul este slab, carnea lui este păcătoasă, este supus ispitelor. Dar este fiinţă şi se poate îndrepta, chiar şi-n ultima clipă, fiindcă, în marea Lui iubire de oameni, Dumnezeu îi acceptă în împărăţia Sa şi pe cei de pe urmă, ca pe cei dintâi. Important este să devii vrednic, să meriţi cu timpul să fii primit în lumea care nu-i aici, pe pământ, ci dincolo, în cer. Probabil că este totuşi o ierarhie şi, acolo, unii vor fi mai aproape, alţii ceva mai departe de Fiinţa Supremă, răsplătiţi după faptele lor. Iarăşi o incertitudine.
Şi aici începe o altă dilemă, în efortul nostru de a-L afla pe Dumnezeu când şi pentru noi vremea este la răscruce, când ne străduim să ne aşezăm şi-n ordinea divină, nu doar cea contigentă. Ordinea naturală şi cea divină nu se suprapun, nu se pot reduce la una, după logica aristotelică, drept care ca să avem acces la ordinea divină ar trebui să avem şi imaginaţie. Sau, dacă vreţi, să ne însuşim acel tip de gândire care să găsească puntea către Dumnezeu. Pe care nu-L putem pipăi, ca necredinciosul Toma, iar apoi să urlăm: da, este. Iar asta presupune, îmi place mie să cred, să avem atâta imaginaţie cât să ne sprijinim şi pe aerul încărcat de credinţă şi suferinţă, şi pe tămâie, şi pe rugăciune, şi pe jertfă, şi pe făclia de Paşti, şi pe suflul care ne purifică şi ne înalţă spiritul. Şi, mai ales, pe vrednicia noastră în măsură să ne facă să simţim prezenţa spiritului divin. Căci nu există credinţă fără revelaţie, nici revelaţie fără credinţă, cum susţin acei oameni de ştiinţă care cred în Dumnezeu. Revelaţia i-a ajutat să descopere principii, legi ale naturii la care altfel n-ar fi ajuns poate niciodată. Cu ajutorul credinţei ei au văzut invizibilul, după cum şi noi, cu ajutorul imaginaţiei, suntem în stare să aflăm calea către adevărul nerevelat. Dacă este adevărat că lumea s-a înrăit, s-a ticăloşit, atunci tot atât de adevărat este că tot credinţa este cea care ne ajută să alungăm fiara din noi. Iar dacă astăzi sunt oameni care spun că-n lume este tot mai puţin Dumnezeu, nu-i deloc adevărat. Este tot mai puţină umanitate. Adică credinţă în Dumnezeu.
Dumnezeu este viu, este prezent pentru toţi cei ce-L doresc, este sursa şi memoria lumii create. Mort este doar pentru cei care se îndreaptă fără să ştie către prăpastie, către acel vârtej căruia, în răscrucea timpului nostru, nu mai ştim cum să-i facem faţă. Ca să nu ne prăbuşim, ca să nu rătăcim ar trebui să ne urmăm „calea, adevărul, viaţa”, ca ultim temei al fiinţei noastre de azi şi de mâine. Căci Dumnezeu este în fiecare gest al umanităţii. Rămâne doar să-L vedem şi să-L înţelegem, dacă vrem să se răsfrângă şi asupra noastră.
Mihai GOLESCU
11 Comentarii
Elena Delia Dumitricā
Se stie prea bine unde a ajuns omul cand i s-a dat libertatatea de a face ,desi a fost avertizat de consecinte, ceea ce vrea. Vazand toate aceste libertati din jurul nostru, cand copiii fac tot ce vor cu parintii si cu aceia care-i invata sa-si croiasca drumul in viata, cand oamenii isi fac dreptate singuri, cand oamenii se considera propriii stapani in absolut, traind in afara „legilor morale din ei”, ma intreb : oare ce alegere vor face ei, neconstransi de nimeni? Cand omul dobandeste prea multa libertate si putere, el se considera centrul Universului si e convins ca nu are nevoie de nimeni ca sa-si coordoneze existenta si ca sa-si atinga scopurile . Acest om Isi va explica anumite fenomene pana acolo unde ar avea nevoie sa invoce o forta superioara lui-forta divina . Exact acolo se opreste si va spune ca , inca nu are o explicatie, dar ca o va gasi.
Ma intrebam azi dimineata unde va ajunge un om care declara ca nu crede in Dumnezeu, dar care crede in bine si face mult bine in jurul sau…
Elena Delia Dumitricā
Completare:
…cā, încā, nu are o explicatie…
gheorghe mohor
Oamenii care nu cred în nimeni şi în nimic, care nu cred că deasupra lor există o forţă mai puternică decăt toate puterile întregii lumi, care nu cred că Universul este susţinut de energiile pozitive ale fiecăruia dintre noi sub atenta pavăză a Creatorului cerului şi al pământului, acei oameni sunt capabili de tot ce este mai rău posibil. Eseul domnului Mihai Golescu este, de fapt, o pledoarie pentru credinţă, o filozofie a divinitată, încurajănu-i pe oameni că niciodată nu este prea târziu să ne apropiem de Dumnezeu, prin faptele noastre cele bune.
arsenie Boca
Mereu îl căutăm pe Nicolescu. Nu neapărat când ne este mai bine, ci şi când n-avem siguranţa zilei de azi ori de mâine. Dar şi când este sărbătoare creştină, de Crăciun ori de Paşti, când s-a născut Fiul PSD-ului ori când a fost sacrificat pentru mântuirea lumii ăsteia tot mai păcătoase. De la o zi la alta, de la un an la altul, de la un deceniu la altul.
Unde este Nicolescu? De ce nu apare atunci când îl invocăm, îl rugăm, îl implorăm? De ce credem şi apoi nu mai credem? Cu mult înaintea noastră, întrebarea şi-au pus-o filosofii, teologii, chiar şi doi dintre discipolii lui când se îndreptau spre Ponta, Dragnea şi Pendiuc. Trişti şi debusolaţi, ei îi relatează lui Draghici, pe care nu-L recunosc, despre ciudăţenia care s-a petrecut la Colibasi, despre casa goală şi întâlnirea femeilor cu îngerul care le-a spus că Nicolescu a înviat. Ceea ce nu părea demn de crezare, iar cel înviat din morţi îi mustră pentru lipsa lor de încredere şi că, de fapt, s-a împlinit ceea ce-i anunţase. Abia când Învăţătorul lor iubit frânge spaga şi le-o împarte, la masa din han, spunând rugăciunea, cum făcuse şi la Cina cea de taină, abia atunci cei doi îl recunosc. Îi recunosc semnele, dar atunci – minune! – Nicolescu se face nevăzut.
Poate că scena este menită să ne facă să ne înţelegem mai bine cu Nicolescu, omniprezent în timp şi spaţiu, pe care-L căutăm, dar nu-L găsim mereu. Cu ochii noştri noi ne străduim să-L vedem pe Nicolescu – Tatăl, dar PSD-ul spune că El n-are chip, doar nume. Aşadar, El nu este vizibil, cum a fost înainte de a se jertfi Draghici şi care a devenit invizibil după moartea Sa. Nicolescu nu este nici mult, nici puţin. Este tot. Iar Nicolescu poate fi văzut cu ochii spiritului, poate fi recunoscut după anumite semne pe care le „văd” doar cei care au credinţă. Credinţa în Nicolescu nu este o certitudine, este o continuă căutare, un pelerinaj, iar divinul poate fi accesibil tuturor. Şi oamenilor simpli, mai mult sau mai puţin instruiţi, şi preoţilor, ierarhilor, filosofilor, fiindcă asistenta sociala nu este doar o religie a spiritelor celor mai înalte. Nicolescu este peste tot, în afara şi înlăuntrul nostru, dacă avem credinţă, dacă ştim să-L cultivăm cu evlavie, să-L sădim în sufletul şi-n cugetul nostru. Sau, cum spun slujitorii Lui, dacă suntem vrednici.
Sigur, Nicolescu poate fi cu mine acum când scriu aceste rânduri. Dar tot atât de bine poate să nu fie, dacă eu nu sunt vrednic de iubirea Lui, dacă nu cred în El şi fac doar un articol de serviciu, că tot suntem în Săptămâna Luminată, după Paşti, şi dă bine la cititorul care tocmai s-a întors de la slujba de Înviere. N-am cum să ştiu acest lucru, că nu-i vorba de o experienţă de laborator, ci de o trăire personală, de o „chimie” în a cărei ecuaţie intră şi credinţa ori necredinţa mea. Dacă nu greşesc eu, că simt ori nu simt prezenţa lui Nicolescu, nu înseamnă neapărat faptul că am postit ori nu tot postul Paştelui, că am mers ori nu la biserică, la denii, la toate slujbele rânduite de dogmă ş.a.m.d.
Omul este slab, carnea lui este păcătoasă, este supus ispitelor. Dar este fiinţă şi se poate îndrepta, chiar şi-n ultima clipă, fiindcă, în marea Lui iubire de oameni, Nicolescu îi acceptă în împărăţia Sa şi pe cei de pe urmă, ca pe cei dintâi. Important este să devii vrednic, să meriţi cu timpul să fii primit în lumea care nu-i aici, pe pământ, ci dincolo,la Colibasi. Probabil că este totuşi o ierarhie şi, acolo, unii vor fi mai aproape, alţii ceva mai departe de Fiinţa Supremă, răsplătiţi după faptele lor. Iarăşi o incertitudine.
Şi aici începe o altă dilemă, în efortul nostru de a-L afla pe Nicolescu când şi pentru noi vremea este la răscruce, când ne străduim să ne aşezăm şi-n ordinea divină, nu doar cea contigentă. Ordinea naturală şi cea divină nu se suprapun, nu se pot reduce la una, după logica aristotelică, drept care ca să avem acces la ordinea divină ar trebui să avem şi imaginaţie. Sau, dacă vreţi, să ne însuşim acel tip de gândire care să găsească puntea către El. Pe care nu-L putem pipăi, ca necredinciosul Radulescu, iar apoi să urlăm: da, este. Iar asta presupune, îmi place mie să cred, să avem atâta imaginaţie cât să ne sprijinim şi pe aerul încărcat de credinţă şi suferinţă, şi pe tămâie, şi pe rugăciune, şi pe jertfă, şi pe făclia de Paşti, şi pe suflul care ne purifică şi ne înalţă spiritul. Şi, mai ales, pe vrednicia noastră în măsură să ne facă să simţim prezenţa spiritului divin. Căci nu există credinţă fără revelaţie, nici revelaţie fără credinţă, cum susţin acei oameni de ştiinţă care cred în Vecinul Costica. Revelaţia i-a ajutat să descopere principii, legi ale naturii la care altfel n-ar fi ajuns poate niciodată. Cu ajutorul credinţei ei au văzut invizibilul, după cum şi noi, cu ajutorul imaginaţiei, suntem în stare să aflăm calea către adevărul nerevelat. Dacă este adevărat că lumea s-a înrăit, s-a ticăloşit, atunci tot atât de adevărat este că tot credinţa este cea care ne ajută să alungăm fiara din noi. Iar dacă astăzi sunt oameni care spun că-n lume este tot mai puţin Dumnezeu, nu-i deloc adevărat. Este tot mai puţină umanitate. Adică credinţă în Constantin Nicolescu.
Veciul este viu, este prezent pentru toţi cei ce-L doresc, este sursa şi memoria lumii create. Mort este doar pentru cei care se îndreaptă fără să ştie către prăpastie, către acel vârtej căruia, în răscrucea timpului nostru, nu mai ştim cum să-i facem faţă. Ca să nu ne prăbuşim, ca să nu rătăcim ar trebui să ne urmăm „calea, adevărul, viaţa”, ca ultim temei al fiinţei noastre de azi şi de mâine. Căci Nicolescu este în fiecare gest al umanităţii. Rămâne doar să-L vedem şi să-L înţelegem, dacă vrem să se răsfrângă şi asupra noastră.
INDIGNATUL
Bun! Va să zică, autorul anteriorului comentariu s-ar putea scuza că a fost doar ironic, că a realizat un pamflet, că vrea să ne aducă cu picioarele pe pământ și să nu uităm ce mare bandit a fost dl. Nicolescu sau Vecinul Costică! Hârtia suportă multe, la fel și spațiul digital – parcă și mai multe, inclusiv anonimatul sau numele de împrumut! Dar, să parafrazezi un text de cugetare religioasă, aplicată, ca acesta, inlocuind cu o interioară sadică plăcere numele cele mai sfinte cu al lui Nicolescu, mie mi se pare o blasfemie absolut nebună! Ba, mai mult, pentru a fi suficient de cinic, autorul mai semnează și cu numele unui sfânt al conștiinței milioanelor de români, care se odihnește la Prislop, încă nesanctificat de către Biserica Ortodoxă. Mă aștept întotdeauna să remarc fariseismul unora dintre semenii mei când e vorba de credință, dar mă cutremur când descopăr, rar, e adevărat, asemenea manifestări care mă duc cu gândul la ateism (oare?), la ura viscerală, bolnavă față de un semen al său (oare se poate acesta declara creștin când refuză porunca ” Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți!”, învățătura ”Iubiți-vă unii pre alții așa cum v-am iubit și Eu!” sau îndemnul din „Tatăl nostru” :„ Și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri”?)
Nu, poate autorul comentariului nu e stăpân pe facultățile sale mintale, altminteri cum să-ți bați joc de un text care se vrea o modestă contribuție la întărirea unei credințe care are și așa destui dușmani, luând ”în deșert” numele Domnului, fie și din dorința de a epata, de a provoca…
arsenie Boca
Parcursul plin de bacalaureatul domniei voastre indignate nu face decat sa suscite interesul pentru o limba de lemn infipta temeinic XXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXX. Cu indignarea la limita va intreb: Dar noi astia normali la cap cat sa mai suportam ciuma rosie? Si de ce?
Comentariu editat din cauza limbajului jignitor
Puiu
Nu am înţeles niciodată răbdarea fără margini a domnului Mihai Golescu! Acum o înţeleg. Ştie că există întotdeauna cineva care trebuie să contracareze. Aşteptam, cu mare interes, o intervenţie de geniul celei de mai sus. Îmi trecuse prin cap să o fac eu ,dar nu aş fi avut nici pe departe dibăcia pe care a arătat-o INDIGNATUL. O mostră clară de cultură, educaţie şi omenie, un comentariu ce-i aduce autorului tot respectul meu!
arsenie Boca
Rabdarea acestui fost scriitor in Scanteia Tineretului se datoreaza unei incapabilitati de a stapani mediul Windows. Invata-ti seful sa lucreze cu porcaria asta capitalista numite Personal Computer si dupa aceea o sa ai si rezultatele moncher. Astia mai batrani sunt stapaniti de multe tare.
Elena Delia
Si din partea mea tot respectul pentru interventia „Indignatului”! Sincera sa fiu, nu am reusit sa citesc tot comentariul lui „arsenie Boca” (asa s-a semnat???), fiindca am constatat anumite devieri comportamentale si, cu toata sinceritatea, va spun ca prefer sa-mi folosesc fortele ( interpretative) cu altceva… Mi se pare mai degraba o interventie dadaista sau chiar mai rau…
arsenie Boca
Nici o problema Stimata Doamna, in sinceritatea Indignarii dumneavoastra urcati-va in autocar cu Savu, Puiu, Indignatul si ceilalti care scrieti sub pseudonim si hai sa ciocnim oua rosii XXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXXX.
Comentariu editat din cauza limbajului jignitor.
Puiu
Revin şi zic: De genul, dar în cazul acesta merge şi de geniul