Îmi trimite Denisa Popescu o carte. „Îngerul meu antiglonţ” – cel mai proaspăt volum al său de versuri – îmi dă o stare de bine. Lucru rar! Îmi şopteşte, cu delicateţe, să nu uit, că afară e toamnă, poate mai frumoasă decât alte toamne, iar înăuntru suntem noi, adică o lume întreagă de gânduri, emoţii, suferinţe, bucurii.
Aşa că las, naibii, ziarul şi ies pe stradă. Să descopăr şi să mă redescopăr. Alături de un înger antiglonţ. „Castele de miere-n octombrie/ Şi mai departe, în pântecul toamnei adânc./ Un fel de vis fără memorie./ Lumină peste lumină/ Alunecând.” E aproape octombrie şi uite că în oraş, la Piteşti, avem castele de miere; trecem prin ele pe Strada Mare, plină de soare.
Şi mai avem ceva: un târg de carte. Ieri s-a deschis! Anul trecut, la prima sa ediţie, prin vară, scriam cu bucurie că „Un târg de carte ne dă un sens„. De ce? Într-o lume care, pe zi ce trece, îşi pierde reperele, cititul unei cărţi ne scapă de patimi şi de obsesii, ne face mai buni. „Ai încredere că va fi/ Cum e mai bine să fie./ Că şi-n pustie/ Nisipul se odihneşte,/ Că peste cerul de-acum/ Un alt cer va creşte.”
Anul ăsta, acum, la ceas de toamnă, am încredere că va fi cum e mai bine să fie, chiar dacă e pandemie. Ştiu că un târg stradal cum e cel deschis din nou la Piteşti, în cinci corturi, nu pare mare lucru. Nu pare, dar are valoare! Într-o lume plină de „smarturi”, dar mult mai puţin deşteaptă, cu numeroşi „influenseri” în goana lor continuă după „click-uri”, indivizi care – vai! – nu mai seamănă deloc cu părinţii, dascălii şi preoţii de „pe stil vechi”, într-o astfel de lume, alienată, manipulată, golită de sens, omul nu se mai regăseşte pe el însuşi într-un sistem social.
Prin urmare, trebuie să punem ceva esenţial în loc. Un târg de carte, de pildă. Ceva care să ne smulgă din singurătatea conferită de mediul virtual, de lumea artificială, ceva care ne aduce unul lângă altul, cu „distanţare” şi mască, fireşte. Or, aici intervin oameni precum Octavian Mihail Sachelarie, directorul Bibliotecii Judeţene „Dinicu Golescu” din Piteşti. Că de-aia e sociolog! El ne face, iată, din nou, o invitaţie la lectură. La cultura mai de sus, cu aer de grandoare. Ne invită, de fapt, la o viaţă normală, la regăsirea de sine. Aşa cum o face şi Denisa Popescu, poeta.
„Ziua aceasta mă priveşte de foarte aproape./ Parcă acum m-ar vedea./ Ca o lebădă cât un soare/ Se lipeşte de inima mea./ Şi nu ştiu dacă trec,/ Nu ştiu dacă stau,/ Nici dacă e Timp ce primesc/ Sau Timp e ceea ce dau.”
Nu ştiu. Dar cred că va fi cum e mai bine să fie…
