Se așteaptă redeschiderea școlilor. Evenimentul – căci eveniment este acest fapt – ar pune școala în firescul ei: elevii în bănci, profesorii în mijlocul elevilor, nu ca acum elevii în fața ecranelor (dar nu toți…) și profesorii undeva, departe în fața altor ecrane. Online-ul, soluție pandemică, a avut și are efecte mai profunde decât se credea. În primul rând a stâlcit comunicarea. În al doilea rând a înstrăinat elevul de școală. Ministerul de resort a recunoscut un fapt ce pune sub semnul întrebării timpul care, în mod obiectiv, a fost alocat școlii, pregătirii, învățării, educației: auzi, o treime dintre elevi sunt în afara online-ului, pentru că nu dispun de tehnologia necesară receptării mesajului profesorului. Grav! Aceasta poate crește rândul analfabeților funcționali, realitate ciudată astăzi când resursele educaționale sunt mult mai mari decât în urmă cu ceva timp.
Deci, se așteaptă, în funcție de ce vrea… Covidul (procentul acela de infectare în fiecare comunitate), ca școlile să devină… școli. O doresc în primul rând elevii. Aflați la vârsta formării, ei resimt lipsa colectivelor din care făceau parte și aceasta le-a creat o stare psihică specială. Este stresul neadaptării la însingurare, la deficitul de comunicare.
Online-ul a stimulat și un fel de abandon de la datoriile școlare. Fără teme, fără o verificare temeinică a cunoștințelor prin „teme” se creează o falie între înaintarea programei și profunzimea cunoștințelor. Mai presus de orice, online-ul pandemic ne-a făcut pe toți atenți de rolul cadrului didactic; a repus în prim-plan personalitatea profesorului, aportul său fundamental în mersul școlii, în orice reformă a învățământului s-ar demara. Supus presiunilor de tot felul – în primul rând prin „hârtiile” care i se cer fără folos didactic – apoi, prin trecerea lui în planul al doilea, după „dictatura” elevilor și a părinților (ca să nu mai vorbim de ingerințele politice), profesorul devenise înainte de acest păgubos online școlar o cantitate neglijabilă. Ca și cum școala ar funcționa inerțial: există manuale alternative, există o linie curriculară, există inspectori școlari, există comitete de părinți și de elevi, ce mai trebuie profesori?!?
Există, într-adevăr, acum necesitatea imperioasă de a drege ce s-a întâmplat, de a recupera „materia” pierdută. Este un efort considerabil și din partea cadrului didactic, și din partea elevilor. Aici, de fapt, este cheia „în căutarea timpului pierdut”. Pandemia a creat și o „școală altfel”, care se dovedește, în general, contraproductivă. Ea a creat și pentru profesor, și pentru un elev un fel de „lockdown psihic”. Și aici este de lucrat! 8 februarie a devenit o țintă a noilor responsabilități față de învățământ. Covidul l-a reabilitat în ochii tuturor pe profesor și l-a repus unde îi este locul: în mijlocul comunităților școlare, ca factor decisiv al acestora.
