România este ţară membră a Uniunii Europeană cu drepturi (aproape) depline (mai mult pe hârtie). De ani buni, însă, dar mai abatir chiar în Anul Centenarului Marii Unirii, suntem traşi de urechi de mai-marii de la Bruxelles care într-un raport recent de „monitorizare şi cooperare” ne spun şi pe cine să dăm jos sau nu din anumite funcţii, şi cum să facem legile, şi cum să reacţionăm când statul este atacat etc.

Atunci, ce nevoie mai avem de Guvern propriu? Ce nevoie mai avem de Parlament dacă legile ne sunt livrate sub formă de ordin de la Bruxelles precum o doză de zahăr? Ce rost au alegerile când, în ochii Vestului, doar o anumită parte a clasei politice este bună? Mai putem vorbi noi de independenţă când, de fapt, ne închinăm la „Porţile” de la Bruxelles şi de la Washington aşa cum în urmă cu secole ne plecam când în faţa austro-ungarilor, când a turcilor? Oare trebuie să facem tot ce ne cere UE, chiar cu preţul călcării în picioare a Constituţiei? Haideţi să vedem, în acest context, ce ne-a dat şi ce ne-a luat UE de când suntem în „marea familie europeană”…

Cu ce ne-am ales?

Nu pot fi negate anumite aspecte profund pozitive ale accederii în Uniunea Europeană. Aici intră libera circulaţie a persoanelor (cea a mărfurilor încă mai aşteaptă – vezi problema Schengen!), dreptul la muncă în statele membre, accesul la tehnologii şi capital (fonduri europene pentru dezvoltare), posibilitatea de a studia în străinătate, libertatea de stabilire a reşedinţei, libera prestare a serviciilor, posibilitatea folosirii unei monede unice europene (suntem, însă, încă departe de Zona Euro, adică de eliminarea leului şi introducerea euro ca monedă unică, aşa cum au majoritatea altor state din UE).

Ce ni s-a luat?

Se poate spune că lista a ceea ce am fost nevoiţi să renunţăm este mult mai mare decât cea a avantajelor. O primă problemă este înstrăinarea sau distrugerea unităţilor economice importante. Este de ajuns să ne uităm în Argeş să vedem că nu sunt decât bănci străine (cu excepţia CEC şi Eximbank şi, mai nou, Transilvania), că marile unităţi economice au fost cumpărate pe mai nimic de străini, la fel ca pădurile şi terenurile agricole, iar altele au fost puse pe butuci (Arpechim, de exemplu, urmează să fie demontat), exodul capitalului uman este cel mai mare din lume, depăşind chiar Siria, stat lovit de puternice conflicte armate, nu mai deţinem resursele naturale (gaze, petrol, chiar şi multe dintre păduri etc.), nu mai avem libertatea de a decide singuri (a se vedea impunerile legislative şi nu numai de la Bruxelles), capitalul românesc a fost adus la un nivel foarte redus, marile întreprinderi au fost înlocuite de hipermarketuri în care se vând preponderent produse din Vest, în general de o mai slabă calitate, producătorii români nu mai au acces sau au acces dificil inclusiv pe piaţa internă, ce să mai vorbim de cea externă, tradiţiile ne sunt înlocuite cu altele de import, valorile naţionale precum familia şi creştinismul sunt sub asediu (Vestul e plin de musulmani, iar familia a devenit desuetă acolo). Mai nou, în Vest se va modifica până şi rugăciunea „Tatăl Nostru” şi nu credem că va trece mult până să ni se spună şi în cine să credem! Cât despre fondurile europene, nu ne-am ales cu mare lucru, mai mult contribuind la bugetul UE decât luând (aici sunt de vină şi guvernanţii noştri care par de-a dreptul incapabili să atragă banii de care avem nevoie disperată pentru a face autostrăzi, turism, apă şi canal etc.).

Vadim

Din punct de vedere politic, trebuie spus că România are locul ei în UE la care nu are voie să renunţe. Dar nu oricum. Ne-ar trebui mai multă demnitate şi forţă pentru a ne apăra ce e al nostru, fără a fi astfel naţionalişti sau anti-europeni. Până la urmă, de ce Europa ar trebui să aibă „două viteze”, aşa cum se spune deseori? De ce să fim noi cetăţeni europeni de al doilea sau al treilea rang? Nu am agreat politica făcută de Corneliu Vadim Tudor la vremea sa, deşi pe alocuri avea dreptate. Dar, ca poet, ce-i al lui e pus deoparte. Iar poemul „Treziţi-vă, români, sau veţi pieri!” este elocventă pentru situaţia în care am ajuns astăzi. Iată poezia care spune un adevăr dureros despre destul României, în loc de concluzie:

Ne-am adunat la căpătâiul ţării

să o vedem cum moare de frumos,

bolnavă grav de molima trădării

cuţitul scârbei i-a ajuns la os.

 

Au hărtănit-o ca pe-o căprioară

şi lupi, şi corbi, şi câini fără stăpâni

trag toţi de ea, o rup în colţ de fiară

ţigani, maghiari, arabi, evrei, români.

 

Aşa-i democraţia, ni se zice,

sub masca ei se jefuieşte tot,

Consiliul Europei ne dă bice,

suntem paralizaţi de-un vast complot.

 

A fi român e-o vorbă de ocară,

a-ţi apăra hotarul – e stupid –

prin puşcării trag generali să moară

iar bişniţarii şi-au deschis partid.

 

Invazia lăcustelor e-o glumă

în faţa jecmănelii de acum,

parcă mânaţi de-o primitivă ciumă

tâlharii dau cu fumigene-n drum.

 

Ei strigă primii: „Hoţii, ne omoară!”

eşti ba fascist, ba comunist sadea,

o presă ticăloasă şi murdară

pândeşte zilnic sângele să-ţi bea.

 

Nu poţi să zici nimic în apărarea

acestei ţări, tribunilor din veac

devii suspect, se cheamă chiar Salvarea

eşti ştampilat „nebun fără de leac”.

 

Se fură munţi de aur şi uraniu,

se fură grâu şi se importă boli,

piraţi cu flamuri negre într-un craniu

ne târguiră flota – pe doi poli.

 

Dar ce anume, Doamne, nu se fură?

se fură prunci care devin cobai,

se fură cruci, odăjdii şi prescură

ba chiar şi poarta care dă spre Rai.

 

Deci nu vă mai miraţi că ţara moare

voi, care staţi cu mămăliga-n ţest

tot aşteptând umili minunea mare

să mântuiască ţările din Est.

 

Priviţi din pat cum ne vânează hoţii

Voi – la Telejurnal, noi – arşi de vii

aşa vă apăraţi voi patrioţii?

Treziţi-vă, români, sau veţi pieri!”.

Distribuie pe Facebook

Claudiu Diţa

See Full Bio