Ziua Copilului ar trebui să fie un motiv de bucurie atât pentru băiatul meu, cât şi pentru mine. Şi aşa va fi…
După o „traumă” mai mult sau mai puţin vizibilă prin care a trecut băiatul meu Ioan, pricinuită de divorţul părinţilor săi, puţini au fost cei care credeau că poate trece peste acest episod, mai ales că imediat după neplăcutul eveniment din viaţa lui urma să susţină examenele de evaluare naţională de la sfârşitul clasei a IV-a. Rând pe rând i se inducea ideea, de către diverse persoane (printre care şi mama lui), că are probleme, că are nevoie de psiholog, că va fi foarte greu pentru el şi că va trebui să facă eforturi supraomeneşti pentru a se menţine „pe linia de plutire”.
Ca tată am înţeles perioada dificilă prin care trecea, dar am refuzat categoric să meargă la psiholog. M-am opus pentru a nu-l împinge şi mai mult într-o direcţie deja stabilită de alţii. Dar nu am renunţat niciodată să cred în el şi să-l susţin din toate puterile mele, chiar dacă nu am fost chiar mereu alături de el în ultima perioadă. Când am văzut că Ioan nu are încredere în el, că se simte inferior şi fără putere, i-am explicat că trebuie să muncească, l-am încurajat tot timpul i-am spus că poate, că ştie, că va reuşi. La început a fost neîncrezător, dar a reuşit treptat, treptat să capete încredere în el. Şi nu a muncit să „dea pe spate”, dar au apărut şi rezultatele. La evaluarea naţională lucrările lui au fost unele ale unui copil normal, nu perfecte, dar cu foarte puţine greşeli (una la română şi două la matematică) spre surprinderea multora – a învăţătoarei, a colegilor, a mamei, a bunicilor şi lista poate continua. Dar nu şi a lui. A realizat că poate, că nu este un copil problemă. Şi ce este mai important a realizat că, dacă are încredere în forţele proprii şi munceşte mai mult, poate obţine maximul.
Ziua Copilului nu va fi una ieşită din comun pentru el, dar cu siguranţă va fi una în care el va fi în centrul atenţiei mele. Nu îl voi copleşi cu daruri multe şi scumpe, dar voi încerca să-l fac să se simtă un copil special… Copilul meu.
Şi pentru că viaţa uneori îţi oferă lucruri neaşteptate, mai am încă un băieţel, Cristian, de care trebuie să am grijă. Deşi nu este copilul meu biologic (este băiatul actualei mele soţii), trebuie să am grijă şi de el. Pentru că şi el are nevoie de încurajări şi de cineva care să-l facă să fie încrezător în forţele proprii. Şi el este copilul meu.
La fel ca şi cele două fete ale mele, Ştefania şi Alexandra. Deşi una este mai mare, iar cealaltă foarte micuţă, şi ele au nevoie să se simtă speciale şi, deci, vor fi în centrul atenţiei mele de Ziua Copilului. Indiferent ce ne oferă viaţă, în ce direcţie ne îndreaptă pe noi, ca adulţi, ei, copiii, au nevoie să fie în centrul atenţiei noastre şi au nevoie de toate încurajările noastre. Iar ziua de 1 Iunie ar trebui să fie despre cum să ne iubim, să ne apreciem şi să ne încurajăm copiii. Nu doar să le oferim desene pe asfalt…
Florin PETRE
