Se spune că singura copilărie este cea petrecută la sat. Drept care, la oraş copilul se pierde, părăsit fiind de orice siguranţă. Printre blocuri copilăria nu are apogeu; blocurile taie posibilităţile de dezvoltare ale copilăriei ca atare, dând sufletelor un alt tip de îndrumare. A copilări prin cartiere înseamnă a trăi în cadrul fragmentar şi în limitele impuse la fiecare pas de rânduielile civilizaţiei. Or, această civilizaţie a cucerit treptat şi domeniul vieţii de la sat, pe care a reuşit s-o îngrădească pe măsură ce s-a dezvoltat. Astfel s-a ajuns ca modul de viaţă al tuturor copiilor să fie simultan şi discontinuu.
La nivelul şcolar şi pedagogic, copiii din generaţia celor care au trecut pragul de cincizeci de ani nu au cunoscut decât modeste ilustraţii tipărite. De atunci încoace, imaginea tehnologică a invadat realitatea copiilor în progresie geometrică. Progresul tehnologic a depăşit progresul moral. Şi acest lucru este o tragedie. S-a ajuns să se termine cu copilăria la 5 sau 6 ani, când cel mic este luat la grădiniţă, care îl acaparează cu totul, fizic şi psihic. Or, după Rousseau, copilăria ar trebui să dureze până la vârsta de 10 sau 12 ani. De fapt, scrisul meu este fidel principiilor educative ale lui J.J. Rousseau, scriitor şi filosof francez, care a fost orfan de mamă la o vârstă fragedă şi abandonat de tată la vârsta de 10 ani. Rousseau a dus o viaţă de peregrinare, a trăit mult timp izolat de lume, pe care a studiat-o, lăsând posterităţii opere de mare valoare, în materie de pedagogie a copilului.
Prin urmare, universul urban a venit cu imaginarul tehnologic, care a făcut din copilul actual unul mai spontan şi capricios-pasional decât cel din trecut. Copilul de pe vremuri trăia într-o lume apropiată de natură, cu valori divine şi niciodată puse la îndoială, pe când lumea sa actuală, creată de imaginile tehnologice, este puternic fragmentată şi individualistă. Imaginea tehnologică l-a scos pe copil din lumea magică a copilăriei. Ea este principala cauză a pierderii dimensiunii lăuntrice a naturii umane, transformându-ne în fiinţe bidimensionale împinse de colo-colo pe suprafaţa fizică a realităţii, după bunul plac al întâmplărilor. Şi astfel, plecând de la această conştiinţă a copilului, ceea ce apare ca dat iniţial esenţial este imaginea electronică. Iar imaginarul de această factură sacrifică realitatea exterioară. Copilul va fi captivul unor imagini televizate, ale celor de pe internet, iar propria reprezentare este amputată. Şi astfel, realitatea exterioară va fi absorbită de imaginile însuşite pe calea electronică, determinându-l pe copil să persiste într-un fel de discontinuitate între diferite imagini privitoare la aceeaşi realitate.
Pe de altă parte, separarea lumii copiilor de cea a părinţilor nu depinde atât de nivel, cât de materialul şi tehnicile ideologice ale civilizaţiei. Iar dacă până în prezent cele două lumi, în felul lor, jucau acelaşi rol, astăzi, din cauza invaziei imaginii televizate, sunt separate de oglinda Alicei mult mai evident decât în Ţara Oglinzilor. Dacă până acum între aceste două lumi s-a realizat un fel de unire substanţială prin intermediul analogiilor, astăzi, din cauza tehnologiei, la care părinţii nu au avut acces în copilăria lor, nu se poate crea nicio punte între ei şi copiii lor. Dacă în trecut copilul îşi topea eul în propriile imagini, aşa cum a făcut Alice, astăzi copilul absoarbe imaginile străine în propriul eu. El este absorbit de jocul de pe internet sau de televizorul din cameră.
Acest joc îi este furnizat gratuit. Şi astfel, copilul este expus asiduu la desene animate dintre cele mai violente şi mai zgomotoase. El mai este expus şi la ştirile pentru adulţi: război, crime, inflaţie, crize economice, luptă politică. Ştirile acestea şi-au înscris mesajul pe psihicul lui. Părinţii l-au plantat în faţa unui televizor pe când avea doi ani, ca să-l tranchilizeze, iar până la vârsta de grădiniţă a adunat vreo 5 mii de ore de televizor.
Mai mult, la o întrebare de a mea despre numărul de prieteni, o elevă, în vârstă de 12 ani, răspunde că are vreo opt sute. I-am spus că e imposibil să ai atât de mulţi prieteni. „Pe facebook se poate”, îmi spune ea. Dar aceştia nu sunt prieteni adevăraţi, mă gândesc eu. Prietenii de pe facebook sunt nişte abstracţii, nu sunt oameni adevăraţi, sunt doar virtuali. Drept care, copilul actual nu mai fuge în afara realului prin intermediul imaginaţiei sale, către un alt tărâm, către un altundeva, precum Alice, de exemplu, ci este captivă imaginilor televizorului sau internetului. Desigur că aici avem de-a face cu alte fiinţe, care par să fi ocupat deja un loc în mentalul copilului; fiinţe nu prietenoase, ci unele cu care să se lupte, pentru că aşa este jocul computerizat. Actualii eroi ai copilăriei impun o realitate excesiv de schematizată şi sunt lipsiţi de aportul sociabilităţii, precum Făt-Frumos, Harap-Alb, de altădată. Or, dacă eroii copilăriei celor de peste 40 sau 50 de ani erau fondatori de raporturi dintre oameni şi dintre oameni şi animale, în ultimă instanţă dintre oameni şi natură, actualii eroi consacră nişte teritorii electronice, pe care le pot controla copiii înşişi. Acesta este motivul pentru care Pascal Bruckner a spus că demiurgul actual este copilul din faţa internetului.
Autor: Gheorghe Savu
