Am petrecut câteva zile printre tinerii din Mioveni, mai precis în locurile unde aceştia se strâng pentru a se distra. Mai ales în zilele de sâmbătă, majoritatea tinerilor urbei se adună pe terasa din faţa Casei de Cultură şi se supun instinctului gregar al distracţiei. Pe treptele Casei de Cultură, aşadar, în drumul tău spre mesele de pe terasă, te întâmpină o muzică ce ţese jerbe sonore. În funcţie de ritmul impus de muzică, fetele îşi ondulează corpul, în timp ce tinerii juni le sorb cu priviri ascunse pline de pofte. Pentru câteva clipe, regăsesc în mine gesturile uitate ale tinereţii. Lângă masa mea, un băieţel şi o fetiţă sunt cuprinşi într-un dans nefiresc şi, totodată, prea îndrăzneţ pentru vârsta pe care o au. Îmbrăţişarea lor pare mai mult o provocare pentru cei mari, dacă nu chiar o declaraţie de dragoste, ridicolă, desigur, dar cel puţin un semn al prezenţei lor într-un loc ce nu le aparţine. La un moment dat, bieţii copii sunt aproape călcaţi în picioare de un tip emfatic, ce-i vorbeşte unei tinere cu nervozitate, gesticulează, asudă ca un armăsar arab în improvizarea unui dans. Astfel că dansul copiilor se întrerupe brusc, iar distracţia păgână a erosului anticipat de ei încetează spre a face loc lacrimilor curate şi nevinovate. Scenografia aceasta tristă dispare ca prin farmec imediat ce muzica încetează, iar perechile de dansatori îşi reiau locurile la mese. Bieţii copii, loviţi, se reîntorc la jocurile specifice vârstei. Lor li se alătură alţi copii, sub vociferarea moralizatoare a mamelor bune de gură, ce ţipă de parcă s-ar adresa unor surzi. Nu protestează nimeni. Copiii nu se plâng de această agresiune acustică. Mamele lor, dichisite, mult parfumate, trec foşnind către ringul de dans, imediat ce muzica reîncepe, urmate de nişte bărbaţi ce par ameţiţi fără să fie beţi.

În faţa Casei de Cultură din Mioveni este un amestec de părinţi, tineri şi copii. Toţi participă la coregrafia dansului. În această mulţime am văzut frivolitate din partea părinţilor şi o prea mare îndrăzneală din partea copiilor. O îndrăzneală ce m-a pus pe gânduri. Despre copilărie se vorbeşte de câteva veacuri. De altfel, abia cu epoca modernă băieţii şi fetele au început să fie reprezentaţi drept copii, nu ca nişte bărbaţi sau femei în miniatură, aşa cum erau ei reprezentaţi în Evul Mediu. Copilăria este, aşadar, o invenţie a modernităţii. Ziua Copilului (numită şi Ziua Internaţională a Copilului) a fost menţionată prima dată la Geneva, la Conferinţa Mondială pentru Protejarea şi Bunăstarea Copiilor, în 1925. Drept care, debutul devenirii umane este ziua de 1 iunie a fiecărui an. Este vorba despre o devenire ce se mişcă în cerc, aşa cum se mişcă şi anotimpurile. Mişcarea în cerc, revenirea la acelaşi punct, de 1 iunie a fiecărui an, exprimă, aşadar, ceva din atemporalul vârstei omului. De altfel, copilul nu are sentimentul morţii. Copilăria, în sine, este vârsta când omul acţionează ca şi cum ar fi nemuritor. Este ceea ce vrea să ne transmită, de exemplu, basmul „Tinereţe fără bătrâneţe”.

Adică, lăuntric, intim şi personal, Făt-Frumos îşi are la finalul basmului conştiinţa propriei morţi, fără să mai fie cel care a fost până atunci, pentru că, în câteva minute, şi-a trăit timpul, aşa cum noi ne trăim copilăria, fără să ne dăm seama pe unde a trecut atât de repede. Basmul acesta a fost invocat de către Nicolae Titulescu când a cerut Guvernului României să decreteze 1 iunie drept Ziua Copilului, aliniindu-ne şi noi la hotărârea europenilor de a decreta o astfel de zi.

Apoi, în anul 1980, Pascal Bruckner a afirmat că noul idol al modernităţii este copilul. Astăzi însă, în plină lume a copilăriei atât de neliniştitoare, divizată de atâtea tendinţe contrarii, în care mocnesc atâtea chemări viitoare, ziua de 1 iunie are o semnificaţie aparte, pentru că ea este debutul devenirii umane din perspectiva timpului calendaristic. Acest debut coincide, aşadar, cu 1 iunie, care fără să fie o dată ce simbolizează o împlinire umană, este însă preambulul afectiv al oricărei împliniri viitoare. Pe de altă parte, semnificaţia acestei sărbători este amplificată şi de transformările pe care le cunoaşte natura, în sensul că, de 1 iunie, aceasta îşi intră cu totul în drepturi. Floarea începe să fie înlocuită de bobul fructului, aşa cum în copil se înfiripă semnul adultului. Iată cum Ziua Copilului, fiind o zi laică, a fost trecută în lumea basmului. Şi astfel, se crede că, de 1 iunie, este readus la viaţă Făt-Frumos, care fusese prefăcut în izvor pentru a nu fi prins de Măiastră. La fel şi lupta cu Genarul se petrece de 1 iunie. Tot în această zi, fata din poveste îşi dă la o parte batista de pe faţă şi se trezeşte din starea hipnotică şi amnezică – simbolul florilor de măr. Ca atare, lumea copilăriei dezvăluie sensibilitatea noastră în faţa timpului şi a evenimentelor vieţii, chiar dacă se consideră de către copii că lumea în fondul ei este imobilă, aşa cum era sfera încremenită a Eleaţilor. În sfârşit, de 1 iunie, în fiecare dintre noi se trezeşte copilul de altădată, pe care nu-l mai recunoaştem, dar îl intuim în copiii noştri.

Gheorghe SAVU

Distribuie pe Facebook